S-a întâmplat pe 30 martie 1981, la New York.
La acea dată, Karoly aduseseră multe medalii României la concursurile de gimnatiscă, în special prin intermediul ”Zeiței de la Montreal”, Nadia Comăneci. Așa cum avea să declare mai târziu, Bela Karoly nu era mulțumit de viața sa profesională și mai era și expus riscurilor după ce se certase cu sovieticii, pe care îi considera favorizați la marile competiții.
Povestea fugii soților Karoly, spusă pe scurt, dar cu noi amănunte o găsiți astăzi.
Reproducem un fragment din ”Lumea sportivă, tentația Occidentului și răspunderea penală”, de Valentin Vasile.
”Din dosarele Securităţii reiese că pe parcursul anilor 1980-1989 s-au înregistrat minimum 185 de cazuri de „refuzul întoarcerii în ţară”, dintre care 94 de persoane în anii 1987-1989 (ne referim la sportivi consacraţi). Statistica este parţială, având în vedere numărul consistent de volume dedicate fenomenului sportiv regăsibile în fondurile Documentar, Informativ, Reţea şi SIE din arhiva securităţii.
Cazuistica problemei cuprinde mai multe situaţii consumate în ultimul deceniu comunist şi redă atât unele particularităţi, cât şi similitudini ale acţiunilor întreprinse de sportivi şi tehnicieni.
Bela şi Martha Karoly, antrenorii lotului naţional de gimnastică artistică, şi coregraful Geza Poszar au rămas în SUA la sfârşitul turneului demonstrativ susţinut de echipa naţională de gimnastică feminină (31 martie 1981). Raţionamentul deciziei a avut un strat financiar, cât şi un substrat politico-sportiv, aşa cum rezultă din documentele vremii. Nemulţumirile de ordin financiar (remuneraţii necorespunzătoare cu valoarea profesională a cuplului de antrenori) au fost completate de neînţelegerile cu factorii politici şi tensiunile cu forul sportiv, unii membri ai corpului tehnic şi sportive.
Antrenorii au intrat şi în vizorul organelor informative; după Olimpiada de la Montreal s-a desfăşurat o amplă muncă de supraveghere. La 12 noiembrie 1976 s-a obţinut aprobarea organelor de partid pentru a fi lucrat Bela Karoly în mod organizat pe linie de securitate.
Reţeaua informativă folosită pe lângă obiectivul „Katona” (numele de cod al lui Bela Karoly în dosarele Securității n.n.) nu a reuşit să pătrundă în intimitatea elementului urmărit pentru a-i stabili concepţiile, intenţiile, cercul de relaţii şi natura acestora, iar sursa „Nelu”, care a furnizat informaţii de primă sesizare, nu a fost dirijată să reia discuţiile pe tema unei eventuale rămâneri în străinătate.
Optimizarea activităţilor de monitorizare a reclamat folosirea şi altor mijloace informative, iar introducerea mijloacelor speciale la domiciliul obiectivului şi la locurile
de cazare (interceptarea convorbirilor telefonice, interceptarea discuţiilor prin microfoane, interceptarea convorbirilor şi discuţiilor interioare prin intermediul telefonului) s-au dovedit cele mai indicate în acest caz.
Puţinătatea datelor şi irelevanţa lor nu au permis emiterea ipotezei „rămânerii în străinătate”; totuşi, acutizarea contradicţiilor în relaţiile cu organele de partid şi factorii sportivi decizionali (responsabili federali şi CNEFS) completate de curtoazia unor cunoştinţe din afara graniţelor ţării erau suficiente motive de suspicionare.
Dintre nenumăratele deplasări în străinătate, cea din SUA (martie 1981) a ocazionat rămânerea definitivă în străinătate. Deşi grupul era în atenţia unui ofiţer conspirat, soţii şi coregraful lotului au părăsit locul de cazare şi au cerut azil politic. Operaţiunea a fost facilitată de contactele cu românii stabiliţi în Statele Unite, dar şi interesul politic şi sportiv al SUA faţă de cuplul de tehnicieni. Reacţia României a fost cvasi-inexistentă în condiţiile comiterii infracţiunii „refuzului înapoierii în ţară”, prevăzută de art. 253 din Codul penal (C. pen.) (refuzul înapoierii în ţară era infracţiune şi se sancţiona cu închisoare, de la 1 la 7 ani); pur şi simplu, nu s-a început urmărirea penală.
Presiunile din exterior au produs şi actul reîntregirii familiei (trimiterea Andreei Karoly la părinţi, în septembrie 1981). Activitatea ulterioară a cuplului Karoly a însemnat o suită de succese profesionale, înfiinţarea şi dezvoltarea centrului de gimnastică american, normalizarea relaţiilor tehnicienilor cu statul român. Cu toate acestea, mulţi dintre „fugari” nu au avut acelaşi succes aidoma antrenorilor menţionaţi, şi, mai mult, unii dintre ei au apelat la o serie de „artificii” şi reorientări profesionale pentru a se integra în ţările adoptive.”
