Conflictul a fost iscat de promisiunea făcută de împăratul francez Napoleon al III-lea aliatului său, Victor Emanuel al II-lea, regele Piemontului și Sardiniei, că îl va ajuta să refacă în jurul lui unitatea Italiei în schimbul cedării Savoiei și Nisei.
Înfrântă la Magenta, cu trei săptămâni înainte, pe 4 iunie, armata austriacă a făcut o retragere ordonată spre cadrilaterul celor patru fortărețe Legnano, Mantova, Peschiera și Verona, la sudul lacului Garda și pe râul Mincio, în apropierea Veneției.
Împrospătată și întărită, ajungând să numere 180.000 de oameni, ea intră sub comanda directă a tânărului împărat Franz Iozef (29 de ani).
De partea cealaltă, armata franco-sardă, care numără 150.000 de ostași, urcă încet către lacul Garda, pe urmele inamicului.
Avangarda aliaților este surprinsă să întâlnească avangarda austriacă, care trecuse râul Mincio.
Franco-piemontezii sunt constrânși să lupte mai devreme decât se așteptau.
Frontul se lungește pe vreo duzină de kilometri și se împarte în patru bătălii distincte și epuizante.
După câteva ore, Napoleon al III-lea decide să provoace o rupere a frontului printr-un atac masiv pe centru, asupra satului Solferino.
La capătul acestei bătălii dezordonate și fără mari virtuți strategice, aproape 40.000 de soldați rămân pe câmpul de luptă (morți, răniți sau dați dispăruți): 12.000 de francezi, 6.000 de piemontezi și 22.000 de austrieci.
Numărul total al morților se ridică la aproape 6.000.
În ciuda reticențelor piemontezilor, Napoleon al III-lea profită de avantajul obținut pentru a semna un armistițiu cu Franz Iozef, pe 11 iulie 1859, la Villafranca.
Războiul dintre coaliția franco-sardă și austrieci a durat doar două luni: din 10 mai până în 8 iulie 1859.
Cel mai memorabil eveniment legat de conflict este înființarea Crucii Roșii. Ideea i-a venit bancherului din Geneva, Henry Dunant, după ce a vizitat câmpul de luptă de la Solferino.
În vârstă de 31 de ani, Dunant este indignat de soarta răniților și organizează acordarea primului ajutor.
Întors la Geneva, bancherul lansează un apel către opinia publică europeană prin intermediul unei cărți intitulate: „O amintire de la Solferino”.
Crucea Roșie apare la patru ani după bătălia de la Solferino, pe 17 iulie 1863, ca organizație internațională și neutră, având ca scop ajutorarea victimelor războiului.
O conferință internațională se încheie cu semnarea, pe 22 august 1864, a primei Convenții de la Geneva, „pentru ameliorarea soartei militarilor răniți din armatele aflate în campanie”.
Din păcate, ca urmare a Corectitudinii Politice, semnul Crucii Roșii este astăzi pe cale de dispariție.
