Primul supersonic comercial, avionul franco-britanic trece examenul, depășind bariera sunetului (1.224 km/h). O performanță pe care nici un alt avion comercial nu este capabil să o atingă astăzi, după mai bine de 50 de ani.
În 1947, pentru prima dată, un pilot de încercare american reușea să depășească viteza sunetului. De atunci, armatele tuturor marilor puteri ale lumii au dezvoltat avioane supersonice, de vânătoare sau bombardiere.
În același timp, companiile aeriene au început să viseze la avioane supersonice pentru a-i transporta pe pasageri, în ciuda dificultăților proiectului.
Companiile Sud-Aviation din Toulouse și British Aerospace din Bristol au efectuat cercetări fiecare în parte, cu mari cheltuieli din banii publici.
În cele din urmă, realizând că singuri nu vor reuși, cei doi constructori decid să-și unească eforturile.
Astfel, guvernele francez și britanic semnează pe 29 noiembrie 1962 un acord prin care s-au pus bazele proiectului Concorde.
Americanii și sovieticii nu vor să rămână mai prejos și lansează propriile lor proiecte. Însă constructorii lor, Boeing și Tupolev, vor fi devansați de zborul de încercare reușit de André Turcat la bordul Concorde 001.
Demonstrația deasupra apelor Garonnei este spectaculoasă în ciuda timpului nefavorabil.
O lună mai târziu, de cealaltă parte a Mânecii, Concorde 002 efectuează și el primul zbor. Apoi, zborurile de încercare se vor înmulți până la punerea în serviciul comercial a aparatului.
În timp ce un avion normal are nevoie de aproximativ 1.500 de ore de încercări, Concorde a avut nevoie de 5.300.
Pe 4 noiembrie 1970, André Turcat mai reușește o performanță: atinge viteza Mach 2, timp de 53 de minute, la 2.469 km/h.
Recordul de viteză al Concorde este atins însă în martie 1974: Mach 2,23 (2.377 km/h).
Din nefericire, prima criză a petrolului izbucnește în octombrie 1973 și duce la o scumpire puternică a kerosenului și la falimentul a numeroase companii aeriene.
Diverse companii din lume comandaseră până atunci 70 de aparate Concorde. Criza le face să își anuleze toate comenzile.
În disperare de cauză, Parisul și Londra își obligă companiile lor naționale, Air France și BOAC (viitoare British Airways) să comande fiecare câte șapte aparate Concorde.
Nu vor mai urma altele.
La al 30-lea Salon de Aeronautică de la Bourget, din 1973, Concorde își face prima prezentare oficială, la concurență cu rivalul său, Tupolev 144 (Tu-144).
Acesta din urmă a fost poreclit ironic „Concordski”, din cauza asemănării frapante cu avionul franco-britanic, atribuie în mod just unei operațiuni de spionaj industrial.
Tu-144 va plăti însă scump acest păcat originar: pe 3 iunie 1973, cu ocazia zborului său demonstrativ la Salon, aparatul sovietic se zdrobește peste satul Goussainville! În accident mor 14 persoane, dintre care 8 locuitori au satului.
Concorde este pus în serviciu de linie în 1976.
Iată însă al doilea ghinion: apar primele mișcări ecologiste, strămoașele grupărilor neo-marxiste de astăzi. Concorde este aspru criticat pentru zgomotul său și consumul excesiv de carburant. Avionul ardea 20 de tone de kerosen într-o oră de zbor și 450 de litri pe minut la decolare.
Asociațiile ecologiste americane determină interzicerea aterizării lui la New York. China refuză avionului dreptul de a ateriza la Beijing din cauza zgomotului prea mare la decolare (120 decibeli).
Eșecul comercial este asigurat, spre satisfacția rivalilor.
Șaisprezece aparate de preserie sunt totuși construite.
Pe 25 iulie 2000, accidentul unui Concorde în apropiere de aeroportul Roissy va costa viața a 113 persoane, dintre care 109 pasageri.
Este lovitura de grație pentru avion, care până atunci dovedise o excelentă fiabilitate. Exploatarea comerciană a acestor aparate va înceta progresiv până în 2003.
În același an, faimosul nas rabatabil al unui avion Concorde va fi vândut la licitație contra sumei de 320.000 de lire sterline unui pasionat aviație.
Un sfârșit simbolic trist pentru o mare realizare tehnologică.
