În cartea sa ”Cronos autodevorându-se”, Dumitru Popescu-Dumnezeu relatează momentul în care Tudor Gheorghe a fost îndemnat să aleagă cobza, atât de pitorească în sunet și imagine. De menționat este faptul că maestrul a confirmat povestea într-un interviu acordat lui Marius Tucă.
Iată fragmentul din carte:
Mă dusesem la Craiova pentru o plenară. Ajunsesem pe la prânz, răsfoisem la sediul judeţenei documentele puse în mapă, iar în cursul după-amiezii intrasem prin câteva fabrici, ascultând distrat dările de seamă făcute din mers de directori, în final trecusem pe la clădirea nouă a Teatrului, unde urma să se ţină plenara, şi stă- tusem de vorbă cu şefii unor instituţii culturale craiovene.
Acum luam cina, la casa de oaspeţi, cu primul secretar judeţean, Gheorghe Petrescu, nu ştiu dacă oltean de origine, mai târziu promovat ministru şi vicepreşedinte al guvernului.
Era unul dintre primii secretari mai distinşi. Îmbrăcat îngrijit, cu haine de croială bună, ras proaspăt, cred că a doua oară în cursul acelei zile, vorbea fără întrerupere. Avea un debit cursiv, potolit, exprimare coerentă, pronunţie clară şi corectă şi, deşi insistent, nu obosea, discursul fiind lejer, nepunând accentul pe revendicări, neîncâlcindu-se în demonstraţii inutile.
Apropiindu-ne de teritoriul meu predilect, trecea în revistă talentele doljene, şi în această suită a pomenit numele lui Tudor Gheorghe. Nu-l cunoşteam. Nu avusesem ocazia să-l văd producându-se nici ca actor, nici cum îl prezenta Gheorghe Petrescu, ca rapsod popular apreciat pe plan local.
„N-aţi vrea să vi-l prezint?” s-a oferit spontan, intrepid, cu aerul omului obişnuit să bată fierul cât e cald. „Când, acum?” m-am mirat… „Dacă nu vă deranjează…” a condiţionat el îndatoritor şi, la protestul meu slab, încurcat, s-a dus la telefon.
A revenit zâmbind. „L-am găsit, a spus cu oarecare orgoliu organizatoric. A plecat spre noi.” Ospătarul a strâns platourile şi a adus desertul împreună cu vinul oltenesc recomandat de primul secretar.
Tudor Gheorghe era un bărbat tânăr, sprinten şi jovial, în ciuda mustăţii de plăieş ce l-ar fi recomandat ca sfătos, măsurat, aspirând în perspectivă la rolul de înţelept al satului. Avea un plăcut râs sincer al ochilor şi un zâmbet complice, sugerând fire năstruşnică, strecurat pe sub mustaţa virilă.
„Ce faci, domnule, cânţi balade şi nouă nu ne spui?” l-am luat în primire. „Ba vă spun, dacă mă întrebaţi”, a răspuns cu un calm senin. L-am chestionat de una, de alta, însă el a preferat să-şi arate întâi „marfa”.
S-a dus în antreu şi şi-a adus chitara pitită la venire. Îi admir pe artiştii destul de stăpâni pe ei şi pe măiestria lor ca să se poată manifesta oricând şi în orice împrejurare. Interiorul invita la discreţie, la convorbiri de taină, şi am crezut că va cânta în sotto voce, punându-şi surdină. Dar glasul lui a răsunat dintr-odată clar, luminos, înalt, încărcat de un fluid magnetic delicat dar viguros, de un mesaj când cald, insinuant, când pătrunzător ca o lovitură gravă în clopot.
A cântat o sumedenie de bucăţi. Nu făcea nici un efort să continue, vedeam că s-a pornit, trebuia să se elibereze, cel puţin în parte, de presiunea propriei emoţii artistice. În noi găsea un auditoriu cu privirile mocnind ca focul în spuză şi aceasta îl obliga, îl determina să supraliciteze.
Uitasem că ne aflam într-o sufragerie severă, impersonală, că nu suntem nici gazde, nici musafiri, ci străini în trecere, ne afundam în sinele nostru ca în fotoliile confortabile ale intimităţii.
Repertoriul lui Tudor Gheorghe era variat, cuprinzând accente triste, amare, melancolice, dar şi izbucniri indignate, revolte, note cu caracter de imprecaţie, pu- nând în funcţiune toate strunele talentului său şi făcând să vibreze toate coardele sensibilităţii noastre. Cânta balade, alte genuri ale artei populare, dar şi strofe din poezia cultă, pe melodii inspirate din melosul tradiţional.
L-am întrebat cum s-a apropiat de această ipostază, cândva cu mare reputaţie în cultura română, producând adevărate efigii, ca Barbu Lăutaru, uitată apoi, aproape ieşită din concertul de ţinută. Firesc, trăindu-şi începuturile vieţii la ţară, furând din familie, din vecini, de la petreceri, încărcându-se de sonoritatea specifică a vorbei şi chiar a gândului ţăranului român. Dar profesia aceasta de menestrel e pretenţioasă, nu se mulţumeşte cu un sondaj întâmplător, cu eşantioane extrase ici şi colo, cere documentare bogată, sistematică, însuşirea a cât mai mult din universul melodic naţional, singurul ce dă artistului amplitudine, varietate, reprezentativitate.
Aşa e, recunoştea baladistul, dar el lucra în colectivul teatrului craiovean, iar pentru umblat prin ţară, cercetat şi cules, îi trebuia timp şi mijloace. I-am propus o înţele- gere: teatrul să-i dea liber o jumătate de an, iar noi, ministerul, să-i finanţăm călătoria de studii prin ţară, asigurându-i concursul caselor de creaţie.
A fost de acord şi am bătut palma.
Gheorghe Petrescu ne-a pus câte un pahar în mână şi am băut aldămaşul. Am mai discutat şi despre o mai mare apropiere de profilul faimosului cobzar de altă dată, inclusiv prin adoptarea cobzei înseşi – nu numai ca recuzită teatrală, ci ca sonoritate instrumentală aparte. Eventual şi a caftanului…
După doi-trei ani, Tudor Gheorghe a început să apară pe afişele bucureştene, atât în ansambluri, cât şi individual. L-am văzut şi prin prestigioase spectacole de gală. A intrat în programele radioului, televiziunii şi pe lista de succes a caselor de discuri. În nu ştiu ce concert a cântat şi o bucată aleasă din volumele mele de ver- suri. Impresia de inedit, pentru autor, este mult mai puternică în cazul combinării versului cu muzica, decât a interpretării actoriceşti.
Actorul surprinde doar când găseşte alt registru al semnificaţiei lirice, la care autorul nu s-a gândit, ceea ce e destul de rar, în timp ce melodia conţine ea însăşi sensuri noi, trăgând cuvintele în teritoriul emoţional al unei a doua arte. Am obţinut casetele menestrelului, pe care le ascultam cu o curiozitate mereu proaspătă. După câţiva ani de la plecarea din minister, poezia mea a dispărut din repertoriul lui Tudor Gheorghe; n-am presupus automat că era un gest oficial de despărţire, putea să fie şi opera micilor funcţionari ce-şi închipuie că odată cu o anumită poziţie socială, omul îşi pierde şi harul, chiar retroactiv.
Aici se încheie relatarea lui Dumitru Popescu, fostul ”Dumnezeu” al culturii românești sub Nicolae Ceaușescu, dar nu vreau să închei fără una dintre baladele/bijuteriile lui Tudor Gheorghe, probabil culeasă în anii ce au urmat acelui episode. Balada aleasă se spune că era cantata de lăutarii pe care Banul Craiovei, Mihai Viteazul, i-a luat în alaiul său când a intrat în Alba Iulia.
