În aceeași seară, la îndemnul lui Danton („Să fim îngrozitori pentru a împiedica poporul să fie îngrozitor”), adunarea revoluționară înființează un Tribunal Penal Extraordinar, numit ulterior „Tribunal Revoluționar”, cu scopul de a „judeca fără apel și fără recurs conspiratorii și contrarevoluționarii”.
Un tribunal excepțional fusese deja instituit pe „conspiratorii din 10 august 1792”, dar acesta fusese dizolvat pe 29 noiembrie 1792, odată sarcina sa îndeplinită.
Noul tribunal va deveni o unealtă a Marii Terori, până la căderea lui Robespierre. Sediul săi va fi în vechiul Parlament, dizolvat în 1790, pe Île de la Cité.
La început, a fost o instanță modestă, cu cinci judecători, doisprezece jurați, un acuzator public și doi substituți numiți de Adunare.
Nu va dura mult, însă, până când va deveni o administrație masivă și greoaie, sub autoritatea acuzatorului public Antoine Quentin Fouquier-Tinville, în vârstă de 45 de ani.
În fapt, va fi o colosală „birocrație a morții”.
Din 6 aprilie 1793 până pe 7 mai 1795, tribunalul va judeca 5.215 acuzați, dintre care va trimite la ghilotină 2.791, adică mai mult de jumătate. Mai ales după legea din 22 prairial anul II (10 iunie 1794) care marchează începutul Marii Terori.
Antoine Fouquier-Tinville se impune rapid ca omul cheie al instituției. El redactează actele de acuzare, le citește în instanță, supervizează mersul proceselor, îi interoghează pe suspecți, citește rechizitoriul în numele națiunii și organizează execuțiile.
Va face uz de toată autoritatea sa pentru a trimite la ghilotină o sumedenie de oameni nevinovați. În palmaresul său negru se numără Charlotte Corday, cea care îl înjughiase pe Marat, contesa du Barry, regina Maria Antoaneta, dar și capi ai revoluției, cum ar fi propriii săi prieteni, Danton, Robespierre și chiar pe vărul său, Camille Desmoulins.
Această sinistră instanță va fi abolită pe 31 mai 1795. Una dintre ultimele sale victime va fi însuși Fouquier-Tinville…
