Copilul care i-a întâmpinat cu flori pe horthyști a devenit ofițer de Securitate și agent sovietic. Mărturii incendiare

 

O poveste absolut senzațională, povestită de un fost ofițer superior de Securitate, ne poartă din momentul intrării trupelor horthyste în Ardeal până la descoperirea unei agenturi de spionaj sovietice în Vestul țării.

Personajul principal este același, un copil de origine maghiară, care, cu nume românizat, reușește să avanseze în ierarhia Securității statului.

Povestea este spusă de locotenet-colonel (r) Ioan Micle, în revista Vitralii.

Intertitlurile ne aparțin, așa cum comentariile privind relațiile ci iredentiștii maghiari îi aparțin autorului textului.

 

Copilul cu buchetul de flori

 

Hotărârea de a aşterne pe hârtie aceste rânduri am luat-o văzând cele petrecute în legătură cu arborarea unor însemne neconforme pe clădiri ce adăpostesc instituţii oficale ale statului român şi înverşunarea cu care concetăţeni ai noştri de naţionalitate maghiară, unşi în funcţii importante în stat, motivau necesitatea, utilitatea şi oportunitatea acestor arborări. Constat, evident fară surprindere, că ceardaşul capetelor înfiebântate se joacă pe aceeaşi partitură scrisă în urmă cu sute de ani pentru ţinutul transilvan.

Deşi sunt trăitor de ani buni în sud-vestul României, am directe, adânci şi puternice rădăcini în Maramureş, în Ţara natală a lui Grigore Pintea, zis „Viteazul”, adică Ţara Lăpuşului, şi de aceea mă supun imboldului de a răscoli puţin trecutul nostru nu prea îndepărtat.

Părinţii mei îşi au originea, şi-au dus traiul şi au trecut la cele veşnice pe muntele Preluca, cel mai mic şi mai bătrân munte din lanţul munţilor Maramureşului. După preluarea Ardealului de Nord, în septembrie 1940, de către Ungaria horthyistă ca urmare a Dictatului de la Viena, armata maghiară a organizat tineretul din România ocupată în detaşamente de premilitari – levente – după propriul model.

Pe muntele Preluca, în apropiere de vârful Florii există o poiană numită Rantaş, cu o suprafaţă de circa două hectare pe care copiii români au fost obligaţi să o are, fiind înhămaţi la plug de către jandarmii unguri (tabory csenderi), care îi îndemnau la muncă cu biciul. Oare acest lucru se poate uita?! Cum mai poate românul să suporte neobrăzarea revizioniştilor, iredentiştilor şi a cozilor lor de topor?

În urmă cu câţiva ani, în lada de zestre a bunicii, am găsit o publicaţie din anul 1940, în limba maghiară, în care se elogia ocuparea Ardealului de către Ungaria, iar o fotografie reprezenta momentul în care un copil localnic îi înmâna flori ofiţerului horthyist care conducea trupele de ocupaţie ce urmau a forma garnizoana din Sighetul Marmaţiei.

Acest copil era din localitatea Petrova, cu populaţie de naţionalitate maghiară şi se numea Hriczan Miklos.

 

Șef al Inspectoratului Judeţean Maramureş al Ministerului de Interne

 

Investigând ulterior evoluţia copilului cu florile, nu mică mi-a fost mirarea să aflu că, după un timp, atunci când şi-a făcut buletinul, a devenit Hriţan Nicolae evoluând, apoi, pe scara socială până la funcţia de şef al Inspectoratului Judeţean Maramureş al Ministerului de Interne, funcţie pe care a deţinut-o până în anul 1981.

În acel an, o mână de inimoşi slujitori ai Securităţii Naţionale au documentat cum colonelul Hriţan Nicolae făcea parte dintr-o rezidenţă informativă sovietică al cărei conducător era dr. ing. Gabrian Valeriu, fostul director general al Centralei Minelor şi Minereurilor Neferoase Baia Mare.

La întâlnirea pe care cei doi au avut-o în ziua de 1 mai 1981, cel din urmă îi atrăgea atenţia primului că nu şi-a îndeplinit sarcinile ce-i fuseseră trasate, fapt care ,,va stârni furia” şefilor lor şi trebuie să facă eforturi sporite pentru a-şi îndeplini, pe viitor, sarcinile. Urmare acestor isprăvi, cei doi au fost destituiţi din funcţii şi, până la pensionare, Hriţan Nicolae a fost şef al biroului de securitate din Sighişoara, iar Gabrian Valeriu şef serviciu personal în Ministerul Minelor si Geologiei.

 

Aranjau mărfurile şi ambalajele – cum ar fi navetele cu sticle – în culorile drapelului Ungariei

 

 

Şi înainte de 1990, unii cetăţeni români de naţionalitate maghiară încercau să arboreze ori să expună, uneori atent disimulat, simboluri ale Ungariei, cu ocazia sărbătorilor naţionale ale românilor ori a unor mari sărbători religioase ortodoxe. Ambiţia de expunere a simbolurilor Ungariei mergea până acolo, încât la magazine alimentare, magazine de ţesături şi stofe, la restaurante conduse de conaţionali maghiari se aranjau mărfurile şi ambalajele – cum ar fi navetele cu sticle – în culorile drapelului Ungariei.

Şovinii, iredentiştii, revizioniştii actuali îi acuză pe români de intoleranţă şi acţiuni de deznaţionalizare a minorităţilor, mai cu seamă a maghiarimii din Transilvania. Cum, Doamne, de uită ei că în epoca comunistă (implementată în România îndeosebi de alogeni) în zona serviciilor şi îndeosebi în cea a alimentaţiei publice acolo unde angajaţii erau de naţionalitate maghiară, românii erau cu greu sau deloc serviţi?

Am dat peste documente din care rezultă că în Transilvania se practicau acţiuni de maghiarizare a românilor inclusiv la nivelul anilor `80 (!!). De exemplu, în comunele unde secretarul primăriei era etnic maghiar, la naşterea unui copil într-o familie de români, copilul era înregistrat şi i se întocmea certificat de naştere cu nume tradus în ungureşte, (Gyorgy, Ianoş, Iştvan etc.) mizându-se pe faptul că tatăl, care de regulă mergea să înregistreze noul născut, era marcat de eveniment şi nu va băga de seamă eroarea.

Respectivii copii erau înregistraţi apoi şi la biserică cu complicitatea preotului catolic, reformat etc. Numărul minoritarilor unguri era crescut şi în procesul căsătoriilor mixte.

Mă dor cuvintele preotului protopop Florin Tohănean, trăitor şi slujitor în secuime: ,,Aici dacă nu ştii ungureşte, ori înveţi, ori pleci. (…) Dacă în 1918 aveam conducătorii de azi, la această oră vorbeam toţi ungureşte. Marea Unire n-ar mai fi existat”.

Faptul ca minţile înfierbântate ale ungurimii au acţionat planificat, organizat şi cu perseverenţă de-a lungul unui pre(a)lung şir de ani o dovedeşte, printre altele, şi pregătirea evenimentelor din decembrie 1989.

Spre exemplu, în luna septembrie a acelui an, trei prelaţi din Austria şi-au înterupt circuitul turistic rutier în România la viaductul mehedinţean Vîrciorova pentru a continua turismul pedestru, având drept ţintă identificarea vechilor borne de hotar ale fostului imperiu austro-ungar.

Apoi, nu trebuie să uităm că în 1990, la inaugurarea Băncii Europene pentru Investiţii, preşedintele de atunci al consiliului de administraţie a declarant public că ,,intervenţiile acestei bănci se vor opri în răsărit la graniţele catolicismului”, adică, în traducere liberă, aproximativ pe crestele Carpaţilor româneşti, în limita graniţelor fostului imperiu austro-ungar.

Foto: Intraraea trupelor horthyste în Ardeal. Wikipedia