Contestarea autorității papale în Evul Mediu. Antipapii și legenda papesei Ioana
Între 30 și 40 de ,,antipapi” au existat în sânul Bisericii din Apus, personaje carismatice și deosebit de periculoase pentru ordinea ecleziastică care, în vremuri de cumpănă pentru autoritatea papală, au adunat în jurul lor o parte a prelaților și a împuterniciților Bisericii.
O legendă a Evului Mediu, pe care sursele nu o confirmă, a fost domnia de doi ani și jumătate a papesei Ioana, care ar fi îndeplinit funcția de șefă a Bisericii Catolice undeva la mijlocul veacului al IX-lea. Probabil că Ioana nu a existat, însă în imaginarul medieval a fost foarte vie, la fel și în iconografie, unde era reprezentată sau ca înger, sau ca Târfa Babilonului.
Conform unei povești, Ioana ar fi născut în timp ce mergea de la bazilica San Pietro spre bazilica Lateran, iar papii ce au urmat au ocolit sau au încercat să nu privească locul rușinii.
Cel dintâi ,,antipapă” cunoscut a fost Hipolit din Roma, care a fost ulterior canonizat. Însă în secolul III acesta a contestat autoritatea papală și a înființat un fel de congregație rivală.
Mort în minele din Sardinia, unde a fost condamnat să muncească pentru erezia sa, Hipolit a deschis calea unor astfel de personaje care au făcut zguduit autoritatea Sfântului Scaun. Dacă Hipolit a fost arestat în 235 p. Chr. Novațian, a fost alungat de la Roma în 258, după ce i s-a opus papei Corneliu, pretinzând dreptul său de a conduce Biserica.
De departe secolele al XI-lea și al XII-lea au fost cele mai pline de astfel de momente de contestare a puterii de către antipapi, întrucât o serie de împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman – suverani ai statelor germane – au reacţionat la confruntările cu autorităţile de la Roma numindu-și propriii pontifi supremi. Numit de Voltaire ,,papa evreu”, Anaclet al II-lea a rămas cel mai cunoscut astfel de antipapă.
Membru al unei familii bogate, Pierleoni, cu origini într-adevăr evreiești, Anaclet s-a autoproclamat Papă, opunându-i-se lui Inocențiu al II-lea. Anaclet chiar a reușit să ocupe funcția de Papă între 1131-1138, obligându-l pe Inocențiu să plece de la Roma, însă nu a avut sprijin, fiind atacat pentru originea sa etnică și pentru unele acte reprobabile, cum ar fi incestul și jefuirea bisericilor.
