Abia în secolul XVI, după șapte veacuri, Biserica Catolică a crezut de cuviință să dezmintă existența jenantă a Papesei Ioana.
Potrivit mai multor izvoare medievale, Ioana, cu origini britanice, s-ar fi născut în apropiere de Mainz, în Germania, în 822.
Dornică să învețe carte într-o vreme în care puținele focare de învățătură erau rezervate clerului, ea s-ar fi dat drept bărbat pentru a putea deschide porțile mai multor universități și abații, printre care Saint-Germain-des-Prés.
Ajunsă la Roma, ea este remarcată pentru știința, evlavia dar și frumusețea sa, drept care obține un post de lector al Scrierilor Sfinte, după care ajunge în Curia romană („guvernul” papal) și devine cardinal.
La moartea papei Leon IV, în 855, ea i-ar fi succedat în Scaunul Pontifical sub numele de Ioan VIII Angelicul. Uzurpatoarea s-ar fi achitat ireproșabil de greaua sarcină, până când, în 858, ar fi avut loc un incident penibil pentru Biserică. Astfel, în timpul unei procesiuni, Papesa ar fi fost cuprinsă de durerile facerii. Aici există mai multe variante, în funcție de surse: papesa ar fi fost ucisă cu pietre de mulțimea furioasă, ar fi murit la naștere sau, pur și simplu, ar fi fost depusă din scaun.
–Nașterea Papesei Ioana, miniatură în Decameronul lui Boccacio, secolul XV–
Acest eveniment ar fi dat naștere unei alte legende, ceea a scaunului găurit, pe care noii papi aleși trebuiau să se așeze înainte de învestitură pentru a le fi verificată virilatea.
În perioada timpurie a Evului Mediu, existențta Papesei Ioana este menționată cu regularitate de multe izvoare: printre ele, Chronicon Pontificum et Imperatorum (Cronica Pontifilor și Împăraților) a călugărului dominican Martin de Troppau, sau Chronica Universalis de Jean Mailly, tot un dominican.
O pomenesc, de asemenea, cei mai importanți autori medievali, precum Petrarca sau Boccacio
Papa Leon IX a evocat el însuși, într-o scrisoare adresată Patriarhului Constantinopolului, la mijlocul secolului XI, „o femeie care a ocupat scaunul pontifilor de la Roma”.
Un lucru este însă cert: până la jumătatea secolului XVI, existența istorică a Papesei este admisă de toată lumea, de vreme ce demnitari ai Bisericii Catolice garantează în scrierile lor despre ea, iar Roma nu consideră de cuviință să-i cenzureze.
Așadar, este greu de susținut că povestea Papesei a fost inventată de detractori ai Bisericii în scopul compromiterii sale. Dimpotrivă, primul autor care ia poziție împotriva existenței istorice a acesteia este un protestant, David Blondel, în 1647.
Aspectul rocambolesc al poveștii culminează cu confuzia care domnește în jurul succesorului imediat al lui Leon IV, Benedict III. Existența acestuia nu este pomenită în cel mai vechi exemplar cunoscut al Liber Pontificalis, lista cronologică a episcopilor Romei, ținută până în secolul X.
Puținele cronici care vorbesc despre Benedict III, îi atribuie o mare frumusețe fizică și o adevărată aversiune pentru aparițiile publice.
Practic, despre el nu se știe mai nimic, cu excepția faptului că un antipapă a încercat să-l răstoarne și că a murit subit în 858, refuzând să fie înhumat la Basilica San Pietro, socotindu-se „nedemn să fie așezat alături de sfinți”.
Toate aceste elemente se potrivesc deopotrivă misterioasei Papese ca și discretului Papă Benedict III.
Să fie posibil ca istoria oficială a Bisericii să o reboteze pe Ioana sau Ioan VIII Angelicul cu numele de Benedict, pentru a-i ascunde astfel mai bine sexul?
O nouă confuzie ar fi fost posibil să se producă între cei doi pontifi, dat fiind că, puțin mai târziu, în 872, un alt Papă a purtat numele de Ioan VIII, iar existența acestuia este incontestabilă. Or, câteva documente îl numesc pe acesta „Papesa”, din cauza fricii sale față de sarazini și de presupusa sa honosexualitate.
