Bismarck luase decizia în urma asumării angajamentelor privind acordarea cetăţeniei române populaţiei evreieşti imigrate în România, prin modificarea articolului 7 al Constituţiei de la 1866, şi răscumpărarea de către statul român a căii ferate Roman-Vârciorova de la consorţiul german Strousber. Autorităţile de la Londra şi Paris au răspuns că erau de acord cu respectivul act politic, cu amendamentul că trebuia dat mai întâi un răspuns la circulara guvernului român, referitoare la aplicarea prevederilor Tratatului de la Berlin.
Cu redactarea acestuia a fost însărcinat ministrul de externe al Franţei, Charles de Freycinet.
În ziua respectivă, lordul Lyons, ambasadorul Marii Britanii la Paris, îi remise şefului diplomaţiei franceze o notă în care se arăta:
„Lordul Salisbury doreşte să-l consulte pe domnul de Freycinet în problema recunoaşterii României…
După părerea sa nu există nici un avantaj în a amâna mai mult această recunoaştere, fiind dispus în acelaşi timp să transmită guvernului român nota oficială în care să constate că modificarea adusă legislaţiei sale a fost acceptată cu deplină încredere” şi că „printr-o aplicare „liberală” a acestei legi, el se va conforma exact spiritului Tratatului de la Berlin”.
Conformându-se instrucţiunilor primite, după remiterea depeşei, în după-amiaza aceleiaşi zile, lordul Lyons s-a prezentat într-o nouă audienţă la Freycinet, care i-a comunicat că pregătise un proiect de notă pe care reprezentanţii diplomatici ai Angliei, Franţei şi Germaniei la Bucureşti urmau să o înainteze guvernului român, având grijă să-i înmâneze un exemplar destinat lordului Robert Cecil Salisbury şi asigurându-l că şi ambasadorul german în capitala Franţei va primi neîntârziat unul. Secretarul de stat la Foreign Office i-a trimis o copie a proiectului şi ambasadorului Regatului Unit la Berlin, lordul Odo Russell, exprimându-şi pe această cale speranţa că textul în cauză va beneficia de „aprobarea guvernului german”.
La 11 februarie 1880, lordul Salisbury l-a informat pe consulul general al Marii Britanii la Bucureşti, William Arthur White, despre acceptarea de către guvernul englez a propunerii franceze de recunoaştere a independenţei României, „cerându-i ca împreună cu omologii lui german şi francez să prezinte note de recunoaştere identice, la data propusă de guvernul francez, 20 februarie 1880”.
Răspunzând instrucţiunilor superiorului său, White îl informa cu promptitudine pe lordul Salisbury, secretar de stat la Foreign Office, printr-o telegramă cifrată expediată la 16 februarie 1880, că făcuse toate aranjamentele necesare pentru ca el, împreună cu colegii săi german şi francez, să prezinte note cu conţinut identic la data stabilită, ţinând însă să precizeze că, conform procedurii diplomatice, cei doi fiind numiţi numai giranţi ai Consulatelor Generale, puteau deveni numai însărcinaţi cu afaceri ad interim, în vreme ce el îşi exprima dorinţa prezentării în cel mai scurt timp a scrisorilor de acreditare în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti.
Foto: Congresul de la Berlin, tablou de Anton von Werner (1881): Întrunirea finală de la Cancelaria Imperială din 13 iulie 1878, Otto von Bismarck între Gyula Andrássy și Piotr Shuvalov, în stânga Alajos Károlyi, Alexandr Gorceakov și Benjamin Disraeli
Sursa: Arhivele DIPLOMATICE ale MAE
