La 30 de ani de la căderea comunismului în Europa de Est, poveștile lui noiembrie 1989 sunt încă fascinante, ele vorbesc despre eroism, nepăsare, lașitate, nerăbdare, exasperare, frustare, ansamblul irepetabil de sentimente care stăpâneau țările din Blocul Estic în anul când se topea Cortina de Fier.
Una dintre aceste povești îl are ca protagonist pe un profesor român, Alexandru Melian, un erou singuratic care a dat României un nume care a făcut istorie: Frontul Salvării Naționale! Ați auzit de el, nu? Este organismul care a condus țara imediat după Revoluție. Surprinzător, ”nașul” Frontului nu a făcut parte din el.
Povestea sa a fost completată de-a lungul anilor de Simona Ionescu, Sorin Roșca Stănescu, Emil Berdeli, dar astăzi aș vrea să o întregim subliniind două episoade din viața sa care pare ciudată într-o perioadă dominată de cei care știu să fructifice orice oportunitate.
”Clandestinul”
Alexandru Melian a împlinti anul acesta 80 de ani și mesajele sale de pe Facebook demonstrează că este în continuare un combatant, atent la tot ce se întâmplă în jurul său.
Acum 37 de ani, tot pentru că înțelegea și îl supăra ce era în jurul său, și-a riscat pentru prima oară viața.
A început să redacteze scrisori, semnate ”Clandestinul”, în care critica regimul Nicolae Ceaușescu.
Securitatea a deschis imediat o lucrare, încercând să îl identifice. Avea să o facă abia în 4 octombrie 1989, foarte târziu, luând în considerație metodele ofițerilor. ”Secretul” lui Melian a fost că nu a discutat cu nimeni despre demersurile sale.
Din dosarul său de la CNSAS reies următoarele acțiuni ale sale:
” 15.05.1982 – au fost reținute din circuitul poștal șapte plicuri adresate unor organe centrale, redacții ale unor ziare și reviste si unor reprezentanțe diplomatice acreditate la București. TexteIe au fost dactilografiate pe o mașină ,,Consul“, iar pe plicuri autorul a scris de mînă, cursiv sau a folosit scrisul tipografic majuscul.
07.08.1982 – a aruncat, de la etaiul IV al magazinului ,,Cocor“, mai muIte fițuici (print-un geam spart). Fițuicile au fost redactate cu un scris tipografic majuscul, pe coli tip A4 (jumătăți de coli A4, multiplicate cu plumbazină).
16.02.1983 – au fost reținute din circuitul poștal trei scrisori (scris cursiv și tipografic majuscul) adresate ziarelor ,,Scînteia“, ,,Flacăra” și C.C. al P.C.R.
24.01.1984 – difuzare la intrarea principală a Casei Pionierilor din sectorul 1 (str. Pictor Verona 13): a fost găsită o fițuică (1/4 coală tip A4, dactilografiată pe aceeași mașină de scris).
25.01.1984 -.din circuitul postaI au fost reținute 14 scrisori dactilografiate, tot pe aceeași masină ,,Consul“ (pe anvelope apare un scris tipografic minuscul).”
Oricare din aceste gesturi ar fi fost de ajuns ca Melian să înfunde pușcăria și să-i distrugă viața și cariera.
Profesorul ”distrat”
Imediat după absolvire, în 1965, Alexandru Melian a lucrat la Facultatea de Limba și Literatură Română a Universității București. Până în 1990 a fost lector. CV-ul său profesional este un șir de studii excepționale despre Mihai Eminescu sau Traian Demetrescu. A publicat în reviste de specialitate, dar, în paralel, era ”Clandestinul” care punea Securitatea pe jar.
Între timp, căutarea sa căpăta diferite nume de cod, cum ar fi ”Intelectualul”. Dar nici profesorul nu se lăsa mai prejos, scrisorile sale către ”România Liberă”, Scînteia”, ”Flacăra”, diverse ambasade sau adresate personal lui Nicolae și Nicu Ceaușescu erau interceptate, dar el continua să scrie și să le trimită.
Una, din 26 ianuarie 1989, chiar de ziua secretarului general al PCR, a fost comparată cu o cerere de autorizare a folosirii unei mașini de scris ”Consul”, adresată Miliției.
Fiecare mașină de scris are mici imperfecțiuni la litere sau semne de punctuație. Această amprentă este unică.
Pe 4 octombrie, maiorul, pe atunci, Viorel Tache de Serviciul ”S” (scrisori) al Securității știa identitatea ”Clandestinului”: lectorul universitar Alexandru Melian.
Numai că nu se produce imediat o arestare. Speculații sunt multe, dar profesorul crede că securiștii doreau să-i identifice și să-i prindă și pe complicii săi.
Ei căutau complici pentru că profesorul își schimbase strategia. Nu mai semna scrisorile de protest ca un protestatar singuratic, ci cu un nume iventat: Frontul Salvării Naționale. Nu exista niciun Front, ci doar dorința lui Melian de a crea senzația că opoziția față de Ceaușescu se organiza.
Scrisorile au început să ajungă la radio Europa Liberă și chiar începuseră căutările în țară după un grup de dizidenți gata să preia puterea din mâinile clanului Ceaușescu.
Până să se convingă că totul era rodul minții unui profesor, a venit Revoluția și numele, propagat prin trei scrisori deschise difuzate de Europa Liberă, avea să fie preluat de Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru și alții.
Înainte de a da cele două episoade inedite, mai trebuie spus doar că, dovedind o modestie și o decență greu de egalat, profesorul Melian a preferat să-și continue cariera universitară, în România și Franța, refuzând orice poziție care să-i răsplătească gesturile din trecut!
Ah, ar mai fi ceva, dacă profesorul a refuzat orice poziție, nu la fel s-a întâmplat cu Viorel Tache. După 1989, ajunge consilierul lui Gelu Voican Voiculescu și ajută la construirea serviciului secret al Ministerului de Interne, UM 0215. Este adjunct la această unitate în zilele tulburi ale mineriadelor. Devine apoi om de afaceri.
”Clandestinul” nu își ascundea anti-ceaușismul!
Poate în acești ani când orice postac se ascunde în spatele unui pseudonim și ”heitărește”, gestul lui Alexandru Melian își pierde din eroism. Nu e adevărat, și un episod pe care l-am găsit în memoriile sale, publicate succint, într-un capitol, intitulat ”Efemeride întru neuitare”, din cartea, ”Polemici Implicite”, de la editura Semănătorul, descrie cum profesorul se ridica în ședințele de partid sau universitare și își manifesta public aversiunea față de regim. Secvența finală s-a consumat în decembrie 1989, ÎNAINTE de căderea regimului:
Vizita Anetei Spornic
” Eu nu prea luam cuvântul la adunările generale. Când o făceam însă, de cele nai multe ori eram motivat de situaţii care impuneau o atitudine ca să zic aşa, neortodoxă. Riscam fără îndoială, dar o făceam din convingerea – pe care mulţi dintre colegii mei n-o împărtăşeau – că adevărurile noastre trebuie susţinute de fiecare dată, chiar dacă puterea pare a nu ţine seama de ele. Tactica dictaturii a fost mereu de a lua cele mai dezastruoase măsuri nu direct, ci prin intermediul reprezentanţilor noştri. Îmi amintesc de vizita în facultate a unuia din cei mai incompetenţi şi demolatori miniştri ai Învăţământului: Aneta Spornic.
Am luat cuvântul la adunarea generală a cadrelor didactice organizată cu acea ocazie rostind, cu tristeţe şi revoltă, un adevărat rechizitoriu al învăţământului filologic românesc, inclusiv al învăţământului pre-universitar.
Ceea ce m-a mâhnit însă cel mai mult n-a fost faptul că A. Spornic a evitat în cuvântul ei orice referire la problemele grave pe care le-am pus în discuţie, ci atitudinea decanului de atunci. Deşi în discuţiile particulare avute de mai multe ori, acesta împărtăşea aproape integral punctele ce vedere susţinute de mine în adunare – ca şi imensa majoritate a celorlalţi colegi, de altfel – atunci el, decanul, după un expozeu protocolar şi amabil încheia cu afirmaţia iresponsabilă că nu există nici un fel de probleme in învăţământul filologic românesc.
Îmi amintesc că, după adunare, în timp ce unii mă felicitau, mai mult sau mai puţin discret, un coleg – ascunzându-şi poate îngrijorarea dincolo de glumă – îmi spunea: „Sandule, cred că mâine am să te aud cântând vino mamă să mă vezi cum lucrez la spaţii verzi.”
Nu ştiu cum s-a făcut că n-am ajuns la spaţii verzi. Dar nici de „cuminţit” nu m-am cuminţit. Ultimul gest riscant, de pildă, a avut loc doar cu o săptămână înainte de 21 decembrie. Cuvântul pe care l-am ţinut în adunarea generală şi în care m-am referit la condiţiile mizerabile de muncă şi de viaţă, la ilegalităţile din asistenţa medicală, la precaritatea penibilă a sindicatului care ne îndreptăţeşte să gândim organizarea unor sindicate libere la situaţia inadmisibilă pentru o facultate de filologie de a nu fi în măsură să explice studenţilor ei ce se întâmplă cu M. Dinescu şi Dan Deşliu.”
Confirmarea
Episodul l-am găsit confirmat și de Ioan Coja, coleg al lui Melian. Profesorul Coja descria o reuniune a proomoției din 1965: ” Și pentru că adunarea noastră se ținea în celebrul amfiteatru Odobescu, de la parter, mi-am adus aminte că în același amfiteatru aveau loc și adunările generale ale PCR pe facultate. Și am fost inspirat să mă apuc să le povestesc colegilor cum a fost la ultima adunare generală din luna decembrie 1989. Acea adunare a fost dată peste cap de intervenția ex abrupto a colegului nostru de an Alexandru Melian. După primul sfert de oră, absolut formal, ținut de profesorul Mihai Zamfir, cu îndătinatele cuvinte de omagiu, când să se treacă la punctul următor din ordinea de zi, s-a sculat din banca sa profesorul Alexandru Melian și, cu figura sa de Robespierre, a început să atace persoana lui Nicolae Ceaușescu și abuzurile politicii sale. Pe față, fără subînțelesuri, în clar. Când și-a încheiat diatriba s-a așternut o tăcere și o stupoare generală. Am stricat-o eu, ridicându-mă și continuând cele spuse de Melian, arătându-mi solidaritatea cu colegul nostru. M-am așezat apoi și după mine s-a înscris la cuvînt un student, din ultimul rând de bănci, numit Marian Munteanu, care a vorbit în numele studenților și a ținut-o pe aceeași linie. Când a încheiat, secretara PCR, colega Liliana Ruxăndoiu, și-a adunat hârtiile de la masa prezidiului și a declarat adunarea noastră încheiată. Le-am spus colegilor că în istoria acelor zile numele colegului nostru de an Alexandru Melian merită o mențiune specială.”
” Aţi descoperit vreo licoare care să transforme mediocritatea, incultura, invidia, răutatea, în valori spirituale superlative? Comunicaţi reţeta întregii lumi şi poate veţi candida la Premiul Nobel”
Profesorul Alexandru Melian își semna scrisorile către Europa Liberă nu numai cu numele de Frontul Salvării Naționale, ci și cu un cod numeric, cunoscut doar de el. Parcă bănuia că urma să-i fie luată gloria gesturilor de curaj. După Revoluție, aceste coduri l-au ajutat ca să fie identificat de cei de la Europa Liberă pentru a îi înapoia manuscrisele.
Ultima scrisoare către postul de radio a fost citită acum exact 30 de ani, pe 8 noiembrie 1989, cu doar o zi înainte de căderea istorică a Zidului Berlinului. La București era fierbere mare, se pregătea al XIV-lea și ultimul Congres al PCR și măsurile de siguranță erau mai aprige decât de obicei, pentru că se bănuia că ”deviaționiștii” vor încerca să strice ”armonia tovărășească a lucrărilor”.
Scrisoarea lui Melian, intitulată ” CÂTEVA ÎNTREBĂRI ADRESATE LUI N. CEAUŞESCU ŞI MAI ALES CELOR CARE-L AJUTĂ SĂ-ŞI PĂSTREZE PUTEREA DICTATORIALĂ” este și ea reprodusă în ”Efemeride întru neuitare”. Ea constă în 14 întrebări adresate prin intermediul undelor de radio lui Nicolae Ceaușescu.
Ea merită reprodusă, fiind un rechizitoriu al acelei epoci, o bună ocazie de a reaminti ce a însemnat, de fapt viața de dinainte de 1989.
” 1) Cum se explică discrepanţa flagrantă între ,,Epocalele succese” pe care le trâmbiţaţi pe toate căile, între statisticile triumfaliste, şi nivelul de viaţă mizer al mojorităţii poporului? Cartelizarea bunurilor de primă necesitate (nici acelea asigurate). Nesiguranţa căldurii normale în apartamente şi la locurile de muncă. Neasigurarea medicamentelor, a asistenţei medicale, şi a concediilor de boală. Dispariţia de pe piaţă a celor mai elementare bunuri (pastă de dinţi şi de ras, lame, piese de schimb pentru autoturisme şi alte obiecte de uz personal) şi lista poate continua mult, foarte mult…
2) Care este după părerea d-voastră unitatea de măsură a bunăstării unui popor? Un mare scriitor Albert Camus spunea că ,,slujeşti cu adevărat viitorul numai dând totul prezentului”.
3) Cum se potriveşte democraţia proclamată mereu, în gura mare şi pretutindeni, cu pedepsirea necruţătoare a oricărei opinii care nu coincide cu a d-voastră sau cu a soţiei d-voastră, cu refuzul oricărei dialog şi cu eliminarea din circuitul puterii a oricărui om cu demnitatea opiniei? Până şi pe cei care v-au ajutat să ajungeţi la putere i-aţi eliminat când au încercat să facă şi altceva decât să vă aprobe şi să vă execute ordinele fără a crâcni. Numele lui Chivu Stoica, Gh. Apostol, Virgil Trofin, Petru Enache, Cornel Burtică, Ion Iliescu (şi numele ar putea continua) sunt reprezentative pentru ,,democraţia” dumneavoastră. În cazul celor dispăruţi, care este contribuţia d-voastră, la dispariţia lor.
4) Cum concordă învăţătura marxistă cu degustătorul cult al personalităţii pe care-l întreţineţi în jurul persoanei dvoastră şi al soţiei d-voastră, cu familiarismul fără ruşine şi privilegiile fără limită? Răspunsul dat într-un interviu este cu totul nesatisfăcător, fals şi megaloman.
5) Aţi calculat vreodată pierderile economice şi morale ale cultului personalităţii, în raport cu ceilalţi conducători ai ţării şi mai ales în raport cu poporul?
6) Aţi calculat vreodată pierderile economice şi morale ale cozilor interminabile la orice?
7) Cum se potriveşte pacifismul pe care-l afişaţi cu fiecare prilej, cu vânzările clandestine de arme, şi cu declaraţiile belicoase?
8) Cum explicaţi tragicul exod al românilor pe drumurile pribegiei? Cunoscutele lozinci pe care le afişaţi de obicei sunt puerile şi profund nocive fiindcă eludează adevărul.
9) Cum se potriveşte elogiul şi solicitările adresate învăţământului şi ştiinţei cu statutul mizer al acestora, cu izolarea lor internaţională, cu dispreţul real pe care-l nutriţi pentru ele d-voastră, dar mai ales soţia d-voastră pusă să conducă domenii pentru care nu are nici o competenţă?
10) Cum se explică faptul că până când aţi devenit secretar general al partidului şi mai apoi preşedinte al ţării, aţi fost un anonim activist pentru ca apoi deodată să deveniţi ,,genial”, ,,erou între eroi” (ce acte de eroism aţi săvârşit?) cel mai iubit fiu al poporului (de fapt cel mai urât dintre conducătorii pe care i-a avut vreodată ţara asta).
11) Cum se explică faptul că soţia d-voastră până a nu deveni d-voastră conducătorul partidului şi al statului, a fost o persoană cu totul cenuşie, mai anonimă chiar şi decât d-voastră pentru ca acum, să devină, doctor, academician, iar pe deasupra şi savant de renume mondial? Aţi descoperit vreo licoare care să transforme mediocritatea, incultura, invidia, răutatea, în valori spirituale superlative? Comunicaţi reţeta întregii lumi şi poate veţi candida la Premiul Nobel (de când visaţi aşa ceva!).
12) De ce nu răspundeţi scrisorilor deschise ce vi se trimit şi de ce refuzaţi dialogul cu ţara?; dialogul autentic, nu monologul discursurilor în faţa imenselor adunări ori congrese în care d-voastră vorbiţi mereu aceleaşi platitudini agramate hrănite din trupul unor idei generoase iar ceilalţi, plătiţi pentru aceasta sau înspăimântaţi, vă aplaudă.
13) Aţi declarat într-un interviu că minciuna are picioare scurte, ceea ce este foarte adevărat. Dar credeţi că minciunile d-voastră, nenumărate şi atât de gogonate, au cumva picioare mai lungi?
14) Aţi vorbit la o Plenară a CC, PCR de pedepsirea trădătorilor poporului şi ai ţării. Cine sunt aceştia? Cine a trădat partidul care l-a pus în fruntea sa? Cine a trădat ţara şi şi-a călcat jurământul de preşedinte ruinând economia, viaţa socială, cultura şi încălcând fără jenă Constituţia?”
