În 1976, radioamatorii dar și cei care ”scrutau” eterul în căutare de semnale care să dea informații despre mișcările militare ale sovieticilor au găsit un semnal ciudat, monoton. Semnalul era localizat undeva în apropierea Centralei Electrice Nucleare V.I.Lenin de la Cernobîl.
Timp de 13 ani, până la catastrofa din 1986, semnalul nu a încetat. Unii specialiști susțin că el a existat până în 1989, adică și după ce zona Cernobîl fusese abandonată.
Mai târziu s-a aflat că era o componentă a sistemului de radar de prevenire timpurie antirachetă, dar speculațiile au continuat. Într-un documentar recent, un realizator ucrainean – Cernobîl este în Ucraina – susține că tocmai această antenă, având numele de cod DUGA 3, ar fi fost cauza catastrofei, dar martorii contrazic această teorie.
Evenimentul este amintit în revista Periscop, alături de o altă sursă de emisie misterioasă, Buzzer-ul, un aparat despre care se credea că declanșa automat un atac nuclear dacă era lovită Uniunea Sovietică.
Articolul ”Semnale în eter pe timpul Războiului Rece”, de Alecuș Farău, a apărut în ”Periscop”, numărul 1/anul XII, revistă editată de Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe.
Ascultă AICI cum suna misteriosul aparat
Ciocănitoarea buclucașă
”Adesea, secretele semnalelor au fost dezvăluite, fie de ELINT (cuprindea interceptarea și aanalizarea semnalelor secundare emise de echipamentele de armament, navigație, ghidare și radar, pentru a afla ce sisteme utilizează inamicul, cum funcționează echipamentele sale și cât de performante sunt acestea.), COMINT (se axa pe comunicațiile vocale, Morse și date pentru a descoperi conținutul mesajelor, identitatea și locația emitentului, precum și frecvențele și programul emisiunilor.), sau de spionaj. Cu toate acestea, în ciuda eforturilor și riscurilor enorme, câteva semnale au rămas încă neidentificate, unele dintre ele devenind semnale misterioase ale Războiului Rece. Aceste semnale au atras atenția atât serviciilor de informații, cât și radioamatorilor. Au existat multe speculații cu privire la scopul pentru care se emiteau aceste semnale, unele durând zeci de ani.
O astfel de stație a fost poreclită ”Ciocănitoarea rusă”, datorită zgomotului caracteristic respectiv. Semnalul enervant de mare putere al Woodpecker-ului (estimat la 10 megawați) era emis pe frecvențe de unde scurte și întrerupea celelalte emisiuni din banda de frecvențe. Aceste emisiuni au început în 1976 și au continuat timp de 10 ani, scopul lor rămânând necunoscut publicului larg. După colapsul Uniunii Sovietice, s-a confirmat faptul că ciudatul semnal provenea de la un radar care făcea parte din sistemul anti-balistic sovietic de avertizare timpurie. Antena enormă a sistemului era localizată la Cernobîl (acum în Ucraina).”
Pilotul automat al bombelor nucleare
”Un alt cunoscut emițător de semnale sovietic era identificat după indicativul său de apel UVB-76. Stația, poreclită Buzzer, a început să difuzeze în 1982 un ton de beep la două secunde, trecând apoi la un ton monoton de 25 de beep-uri pe minut. Continuu, la fiecare oră, în fiecare zi, an după an. Stația a fost observată pe scară largă de radioamatori și doar câteva conversații vocale s-au putut înregistra în cei 28 de ani de funcționare. Se crede că Buzzer-ul ocupa anumite frecvențe pentru a le avea la dispoziție în caz de criză sau de război.
Alții cred că semnalul neîntrerupt făcea parte din așa-numită ”mână moartă”, un sistem autonom de lansare a rachetelor nucleare, care se presupune că s-ar fi activat în cazul în care semnalul era întrerupt în urma eliminării comenzii militare sovietice printr-o lovitură nucleară americană. Deși unii spuneau că acestea sunt speculații, câteva întreruperi ale semnalului au declanșat frisoane la acea vreme.”
