Cel mai faimos discurs din lume

 

Pe 7 noiembrie, în anul 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero convoacă Senatul Romei în templul lui Jupiter Capitolinul.

În calitatea sa de consul, el vrea să denunțe într-un cadru solemn urzelile unui grup aflat în solda adversarului său politic, Catilina.

Fost agent al dictatorului, acesta mai încercase să răstoarne ordinea republicană, folosindu-se de partidul popular, și se pregătea de o nouă tentativă.

Cicero era unul dintre puținii senatori proveniți din ordinul ecvestru, inferior social, și nu dintr-o familie patriciană. Un „om nou”, cum îl numește istoricul Gabriel Vital-Durand.

La 43 de ani, Cicero își dobândise pe scena politică romană reputația de republican fervent. El denunțase abuzurile lui Gaius Verres, guvernatorul Siciliei, a cărui venalitate depășise orice închipuire.

Cu trei ani mai devreme, pledase ca lui Pompei să-i fie acordate puteri excepționale pentru a-l putea combate în Orient pe regele Mitridate al Persiei și Pontului.

Când Cicero ia cuvântul în Senat, Catilina nu se jenează să se așeze în primul rând al auditoriului, ceea ce-i oferă oratorului ocazia să i se adreze direct, de la primele cuvinte, cu celebra frază: „Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?” Adică: „Până când, Catilina, vei mai abuza de răbdarea noastră?”

Discursul lui Cicero a continuat astfel:

„Quamdiu etiam furoriste tuus nos eludet? Quem ad finem sese efrenata iactabit audacia?”

(„Cât ne va mai sfida nebunia ta? Până unde va merge îndrăzneala ta nerușinată?”)

Consulul descrie în detaliu conjurația lui Catilina și amenințarea pe care o reprezenta asupra securității statului. Discursul produce o impresie atât de mare asupra senatorilor, încât Catilina nu găsește forța de a replica și nu găsește altceva mai bun decât să fugă din adunare și să încerce să provoace o rebeliune militară.

Antoniu, colegul lui Cicero, strânge o armată și pune capăt răzmeriței lui Catilina în anul următor.

Cicero își continuă ancheta și își expune rezultatele în patru faimoase discursuri, Catilinarele. În textul acestora, se regăsește și foarte uzitata expresie „O tempora, o mores!”

Oratorul refuză orice răsplată, dar Senatul îi acordă totuși titlul de Pater patriae (Părintele patriei).

Cicero devine astfel unul dintre șefii partidului „optimates”, care îi grupează pe adepții menținerii ordinii tradiționale (astăzi, i-am numi conservatori) opunându-se taberei „popolares” (partidul popular).