Securitatea i-a ordonat, în 1981, lui Matei Pavel Haiducu, un spion român care activa în Franța, să-i asasineze, la Paris, pe el și pe Paul Goma.

După ce fusese exmatriculat de la Facultatea de Litere pentru faptul că îl menționase pe Emil Cioran la o conferință a tinerilor scriitori, și după ce a lucrat ca betonist la Combinatul siderurgic din Galați, i s-a impus, pentru a fi reprimit la facultate, să ia parte la „supravegherea informativă a legionarului grațiat Petrișor Marcel”.

Citește și Arestat de comuniști pentru că i-a împrumutat cartela de masă nepotului unui dușman al poporului

Dintr-un document din arhiva CNAS reiese că după ce a acceptat această condiție Virgil Tănase nu a respectat angajamentul luat și la numai câteva luni după reprimirea lui în facultate a fost „exclus din sistemul informativ”.

Continuându-și activitatea de disident, Virgil Tănase a publicat în 1977 în Franța un roman interzis în România și a dat, de la București, interviuri în presa străină criticând aspru regimul politic românesc.

Ca urmare i s-a dat un pașaport pe care nu-l ceruse și i s-a impus să plece cu familia în străinătate. La începutul anului 1978, Virgil Tănase s-a stabilit în Franța unde nu a cerut azil politic, rămânând cetățean român și după ce a obținut naționalitatea franceză.

Până în 1977, când a plecat din ţară, în Franţa,  Virgil Tănasea lucrat ca regizor la Teatrul Naţional din Iaşi şi la Teatrul Municipal din Reşiţa.

La Paris

Stabilit la Paris, a devenit licenţiat la Ecole des Hautes Etudes (1977), apoi a obţinut, sub îndrumarea lui Roland Barthes, un doctorat în sociologia şi semiologia artelor şi literelor (1978), cu teza „Semiologia regiei de teatru”, se arată în „Dicţionarul scriitorilor români” (Editura Albatros, 2002).

La Paris şi-a continuat activitatea regizorală, înfiinţând o trupă de actori (L’Illustre Compagnie du Jeu Royal). A fost director al Centrului Cultural din capitala Franţei.

A debutat în revista „Luceafărul”, în 1968, cu povestirea „Însemnările celor ce merg spre somn”. S-a manifestat de la început ca adept al literaturii onirice, alcătuind aşa-numitul „grup oniric” al anilor ’60 împreună cu D. Ţepeneag, L. Dimov, V. Ivănceanu, D. Turcea, V. Mazilescu ş.a.

După ce i-au fost publicate, în România, câteva proze scurte, scrie primul roman oniric, „Portret de om cosind în peisaj marin” (1972), depus la o editură, dar nepublicat, aceeaşi soartă având-o şi cel de-al doilea – „Apocalipsa unui adolescent de familie” (1975).

Cele două romane, scrise în limba română, vor fi traduse în franceză şi publicate la Paris, în 1976, respectiv 1980. Celelalte opere sunt scrise în limba franceză.

După 1989, i s-au publicat în ţară o parte dintre cărţi, printre care „Zoia”, „Evenţia Mihăescu, tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr-un secol revolut: romanț”, „Au înflorit iar vişinii şi merii”, „Viaţa misterioasă şi terifiantă a unui ucigaş anonim”.