28 decembrie 1989. Trecuseră 3 zile de la lichidarea soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu. Jurnalistul american Charles T. Powers era prezent la Bucureşti, în mijlocul evenimentelor care marcau sfârşitul regimului comunist şi a „democraţiei populare”.
Revoluţia din România făcea ocolul lumii, iar reprezentanţii presei occidentale şi nu numai erau prezenţi la Bucureşti. Printre ei era şi Charles T. Powers, care transmitea ziarului Los Angeles Times (LAT) concluziile după cele 9 zile care au marcat pentru totdeauna istoria României.
„BUCUREȘTI, România – În afară de ultimele două săptămâni ale acestui an, Europa de Est comunistă a trecut printr-una dintre cele mai remarcabile transformări politice din istoria modernă, o revoltă masivă care a fost realizată fără a fi tras un foc.
Natura pașnică a procesului a fost cu atât mai remarcabilă cu cât comuniștii din Polonia, Ungaria, Germania de Est, Bulgaria și Cehoslovacia au fost fie instalați, fie păstraţi la putere de-a lungul a patru decenii prin violență absolută sau prin constrângeri sistematice.
Cehoslovacii, care au așteptat printre ultimii, nu se puteau împotrivi să se spele cu laudele lui Vaclav Havel despre „revoluția lor blândă” – o idee care probabil le-a acordat prudenţilor cehoslovaci mai mult credit decât meritau, dar totuși au reușit să păstreze acea caracterizare tot anul.
Și apoi s-a întâmplat în România. Aici nu a fost blândețe. Ferocitatea luptei care l-a condus pe Nicolae Ceaușescu la zborul de vineri (n.r. fuga cu elicopterul) și care a continuat până la execuția sa de luni a fost pe o scară familiară Beirutului, nu Europei de Est.
Ministrul adjunct al Sănătății a declarat marți că numărul victimelor confirmate, pentru întreaga țară, s-a ridicat la 746 de morți și aproximativ 1.800 de răniți.
Se crede că majoritatea deceselor s-au produs la București, nu în orașul vestic Timișoara, unde a început revolta împotriva stăpânirii lui Ceaușescu.
Estimările timpurii ale pierderilor de zeci de mii au fost exagerate, dar au fost aparent rodul bătăliei vicioase purtate de unitatea de poliție secretă a lui Ceaușescu, Securitatea.
De ce a fost revoluția română atât de sângeroasă în timp ce restul Europei de Est a deplasat monopolul comunist al puterii atât de pașnic?
Cele două motive principale – la fel de evidente acum ca resturile și clădirile aruncate în aer în jurul Pieței Palatului – sunt Securitatea și mâna de fier cu care Ceaușescu organiza țara.
Nu un grup vechi de disidenți, ci oamenii obișnuiți din România au început demonstrațiile împotriva regimului într-un mod similar cu protestele de stradă ţinute cu doar câteva săptămâni mai devreme în Germania de Est și Cehoslovacia.
Diferența aici a fost în răspunsul guvernului. Guvernul Ceaușescu a crezut, încă de la început, că forța brută este singurul mijloc fiabil de a preveni colapsul regimului.
Într-un fel, Ceaușescu avea dreptate. De la primele schimbări din Blocul de Est din acest an, care au avut loc în Polonia, a fost evident că odată ce comuniștii au început să facă compromisuri cu opoziția, ei au fost terminaţi.
A fost un principiu enunțat de teoreticianul politic al secolului al XIX-lea Alexis de Tocqueville: niciun moment nu este atât de periculos pentru un guvern represiv decât momentul în care începe să liberalizeze.
Este posibil ca Ceaușescu să nu fi fost un cititor devotat al lui De Tocqueville, dar a considerat ca o chestiune de credință că nu este posibil niciun compromis.
În ultimul deceniu al guvernării sale, când regimul său a devenit cel mai dur, niciun spaţiu nu a fost dat vreodată puținilor disidenți din țară.
Majoritatea celor mai cunoscuți disidenți, precum Doina Cornea, profesoară universitară din Cluj, au fost urmăriți necontenit sau ținuţi sub arest la domiciliu. «Subversivii» mai puțin cunoscuţi au fost trataţi și mai dur.
Când manifestările au început la Timișoara pe 16 decembrie, Securitatea a început să se pună pe poziţii. Pe 17 decembrie a început să acționeze.
Demonstranții – numărul exact rămâne neclar – au fost doborâți în piața orașului. În acea zi și în următoarea, 47 de soldați ai Armatei Române au fost executați public de Securitate pentru că au refuzat să tragă asupra protestatarilor neînarmați.
Începând de joia trecută, pe măsură ce protestul s-a răspândit pentru prima dată în București, cruzimea Securității a devenit și mai evidentă, iar lupta României a început să semene mai mult cu o încercare de lovitură de stat într-o țară din Lumea a treia.
Pe de altă parte, ceea ce s-a întâmplat în România părea și mai irațional.
Joi seara, Securitatea a tras asupra mulțimilor din Piața Palatului. Nu a fost niciodată clar cât de mulți au murit, dar medicii au estimat că numărul este de cel puțin câteva sute.
În primele ore ale dimineții, camioanele au fost trimise în piață pentru a ridica cadavrele, iar sângele a fost spălat de pe caldarâm cu furtunuri de incendiu.
Românii știau acum prețul pe care ar trebui să-l plătească pentru răsturnarea lui Ceaușescu. Și erau dispuși să îl plătească.
Medicii unui spital au povestit despre un tânăr care a intrat cu un ochi ieşit din orbită din cauza jetului la capacitate maximă al unui furtun de incendiu. Medicii au fost obligați să-i îndepărteze ochiul. Tânărul s-a întors apoi pe străzi și a fost în Piaţa Palatului când a început tragerea.
Vineri, Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena au zburat cu elicopterul de pe acoperișul clădirii Comitetului Central din Piața Palatului.
În acea etapă, Armata trecuse de partea oamenilor, comandanții săi refuzând să dea ordine să se tragă în mulțime. Dar Securitatea tocmai se încălzea.
Până vineri seară, a început o luptă furioasă de la egal la egal în inima orașului între Securitate și Armată.
Într-o scenă care părea absurdă prin juxtapunerea violenței înfricoșătoare şi a celebrării carnavalului, mii de români priveau şi aplaudau din piață și de pe străzile din jur cum Armata și Securitatea schimbau sute de mii de focuri.
Securitatea a folosit o rețea de tuneluri care făcea legătura între sediile ei aflate în faţa clădirii Comitetului Central cu mai multe clădiri mari din vecinătate. Noul guvern spune că tunelurile au fost ticsite cu arme, muniție și echipamente de comunicații.
Nimeni nu este sigur cât de multe forțe ale Securității au fost implicate în lupta care a izbucnit în mod similar în alte cinci orașe importante, dar puterea totală a Securității este estimată la aproximativ 700.000. Desigur, nu toți au fost instruiți ca forță militară de apărare. Unii au fost pur și simplu ascultători și informatori.
Până vineri seară, zeci de români au fost loviți de focul Securității. Mulți au fost uciși de împușcături în cap, indicând faptul că oamenii Securității erau trăgători de elită care foloseau puști ce aveau lunete cu infraroșu.
Martorii care priveau de la etajul 19 al hotelului Intercontinental, la aproximativ trei străzi distanță, au putut vedea oamenii Securității trăgând rafale de mitralieră înspre piața de jos şi apoi făcându-se nevăzuţi în timp ce Armata trimitea un foc puternic în fereastră. Probabil, oamenii înarmați ai Securității s-au mutat apoi în alt loc, posibil chiar într-o altă clădire.
În mod remarcabil, Securitatea nu a renunțat, deși părea clar că luptă pentru o cauză pierdută. Guvernul provizoriu a anunțat că Ceaușescu a fost capturat și arestat, dar – probabil neîncrezătoare în rapoarte – Securitatea a continuat să lupte cu atacuri-surpriză, vizând aparent să provoace cât mai multe daune posibil. Era ca și cum Nicolae Ceaușescu lăsase în urma lui un fel de capcană vie”, se arată în a 14-a parte a reportajului „Poliția secretă, mâna de fier a lui Ceaușescu condusă spre violență: ANALIZA ȘTIRILOR”.
