Dar, în această Sfântă Zi de Paști a anului 2021, să-l lăsăm pe Crutzescu să-și ducă povestea mai departe:
În Vinerea Mare, se duc toţi să aprindă candelă la cimitir şi să ia aghiazmă la una din bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii, la Fântâna lui Mavrogheni, în Izvor sau în Dudeşti.
Sâmbăta se grijesc, şi noaptea stau până târziu şi ascultă sfânta slujbă, apoi se întorc acasă, cu lumânarea aprinsă, fac cu flacăra ei cruci în faţa icoanelor şi la toate colţurile casei şi, apoi, o sting în faţa Maicii Precistei, ca s’o aprinză iar la primejdie de foc sau de trăznet.
Pe urmă se aşează oamenii la ouă roşii şi ciorbă de puiu cu fidea, urîndu-şi „Hristos a înviat”(…)
În sfârşit, în 1894 se încep, de către arhitectul Săvulescu lucrările pentru Palatul Poştelor.
A fost inaugurat în toamna anului 1900. Ocupă 8000 de mp. şi a costat peste 4.000.000 lei aur.
E, precum se vede, o zidire mare, impunătoare, şi seamănă cam mult cu palatul Poştelor Federale dela Geneva, – dar lucrul e fără importanţă…
Dacă acuma îl ocolim, încet, şi cu gândul la vremurile trecute, amintirile trecute, amintirile se ridică de sub picioare, ca potârnichile.
S’o luăm pe strada Carol, şi să ne oprim la încrucişarea ei cu strada Poştei.
E aci, ca să zic aşa, un punct „fatal” în viaţa Bucureştilor.
În anul 1847, pe acest loc se mai ridicau vechile case ale stolnicesei Drugănescu, care acum erau stăpânite de nepoată-sa, Zinca Drugănescu, fiica căminarului Gheorghe.
Din prima ei căsătorie, cu Nicolae Filipescu, Zinca avusese un băiat care, în anul de care vorbim, tocmai împlinise 11 ani.
Se povestea mai târziu în neam că, pe când fiică-sa era însărcinată, căminarul Gheorghe pusese pe o ţigancă ce o avea în curte să-i spuie zodia.
– „Fata are să-ţi nască un nepot care o să fie prilej de mare nenorocire”, zise ţiganca.
Speriat din cale afară, căminarul se rugă de moaşă, făgăduind şi bani mulţi, să întârzie cât va putea, sau să împiedece, naşterea copilului.
Dar, pe atunci, nu prea se făceau treburi d’astea. La timpul ce-i fusese sortit, băiatul sosi pe lume şi i se puse numele Costache.
În ziua de Paşti, 23 Martie 1847, copilul se juca prin casă.
Dintr’o cheie mare pe care o umpluse cu iarbă de puşcă, îşi făcuse pistol. Ce a făcut, ce a dres, nu s’a ştiut niciodată, dar deodată, când se afla lângă ferestrele salonului, pistolul luă foc.
Într’o clipă perdeaua se aprinse, dela perdea focul trecu la tavanul de lemn, în curând arde toată casa.
Afară, vântul sufla în vijelie; focul se întinse cu o repeziciune grozavă, acoperişurile caselor, de şindrilă cum erau pe atunci, se aprind unul după altul, strada Franceză e un râu de foc care cuprinde mahalaua, apoi mahalale învecinate… spre seară ardea tot oraşul.
„Focul cel mare” cum i s-a spus de atunci, ţinu trei zile şi trei nopţi.
S’a mistuit în flăcări a treia parte a oraşului, cea mai deasă şi cea mai bogată. De atunci şi-au schimbat Bucureştii faţa.
Copilul scăpase neatins.
Ce s’a făcut mai apoi cu dânsul, nu e bine lămurit. Bunicul meu, Lăcusteanu, – văr al doilea cu pricopsitul de Costache – scrie că băiatul fiind trimis mai apoi la Genova pentru învăţătură a murit acolo de ftizie la vârsta de 17-18 ani.
Conu Nae Tătăranu povestea însă că Costache s’a întors din Italia, pela 1860, sănătos voinic dar stricat, zurbagiu şi pornit pe scandaluri.
Într’o seară, la club, s’a apucat să-l înjure pe căpitanul Vidraşcu care, fără a sta mult de vorbă, îi trimise martori a doua zi.
Duelul ar fi avut loc în grădina caselor lui Iancu Manu, pe locul unde e azi Fundaţia Carol.
