Câți oameni l-au condus pe Marx pe ultimul drum și ce a spus Engels la înmormântare

 

În 1913, când se împlineau 30 de ani de la moartea lui Karl Marx, Karl Kautsky publica în revista „Viitorul social” care apărea la București un articol care începea așa:

„În darea de seamă pe care Engels a făcut-o în ziarul „Sozialdemokrat din Zurich, asupra înmormântării prietenului cu care a întemeiat concepția noastră, înșira numai zece nume de îndurerați ce însoțeau carul funebru. Nu erau mai mulți acei ce au condus pe Marx la lăcașul de odihnă”.

„Der Sozialdemokrat” nr. 13 din 22 martie 1883 relata înmormântarea lui Marx:

Sâmbătă 17 martie, la cimitirul Highgate a fost înmormîntat Marx în acelaşi mormînt în care, cu cincisprezece luni în urmă, fusese îngropată soţia sa.

Lemke a depus pe mormînt două coroane cu panglici roşii, în numele redacţiei şi serviciului de expediţie ale ziarului „Sozial-demokrat” şi în numele Asociaţiei culturale a muncitorilor germani de la Londra.

Elogiul lui Engels

Apoi F. Engels a rostit, în limba engleză, o cuvântare al cărei conţinut este aproximativ următorul:

„În ziua de 14 martie, la orele trei fără un sfert după-amiază a încetat să mai gîndească cel mai mare dintre gînditorii contemporani. A fost lăsat doar două minute singur; întorcându-ne în cameră, l-am găsit dormind liniştit în fotoliu – era însă somnul de veci.

Pentru proletariatul luptător din Europa şi America, pentru ştiinţa istoriei, moartea acestui om este o pierdere incomensurabilă. Foarte curând se va face simţit golul lăsat de moartea acestui gigant.

Aşa cum Darwin a descoperit legea dezvoltării naturii organice, Marx a descoperit legea dezvoltării istoriei omenirii: faptul simplu, ascuns până acum de stufărişul ideologic, că, înainte de a se putea ocupa de politică, ştiinţă, artă, religie etc., oamenii trebuie în primul rând să mănînce, să bea, să aibă locuinţă şi să se îmbrace; că, prin urmare, producţia mijloacelor materiale de subzistenţă nemijlocite şi, o dată cu ea, fiecare treaptă de dezvoltare economică a unui popor sau a unei epoci constituie baza, din care se dezvoltă instituţiile de stat, concepţiile juridice, arta şi chiar şi ideile religioase ale oamenilor respectivi, şi prin care trebuie deci explicate toate acestea, iar nu invers, cum s-a făcut până acum.

Dar aceasta nu e totul. Marx a descoperit şi legea specială a mişcării modului de producţie capitalist contemporan şi a societăţii burgheze, generate de acesta.

O dată cu descoperirea plusvalorii s-a făcut dintr-o dată lumină în acest domeniu, în timp ce toate cercetările anterioare, atât cele ale economiştilor burghezi, cât şi cele ale criticilor socialişti, nu au fost decât o bâjbâire prin întuneric.

Două asemenea descoperiri ar fi fost suficiente pentru o viaţă. Fericit ar fi fost acela care ar fi reuşit să facă chiar şi o singură descoperire de felul acesta.

Dar Marx a făcut descoperiri de sine stătătoare în toate domeniile în care a întreprins cercetări – chiar şi în domeniul matematicii -, iar asemenea domenii au fost foarte multe, şi de nici unul nu s-a ocupat superficial.

Aşa era acest om de ştiinţă. Dar aceasta nu constituia nici pe departe principala lui preocupare. Pentru Marx ştiinţa era o forţă motrice din punct de vedere istoric, o forţă revoluţionară.

Se bucura sincer de fiecare nouă descoperire în domeniul oricărei ştiinţe teoretice a cărei aplicare practică nici nu putea fi încă prevăzută, dar cu totul altă bucurie simţea atunci când era vorba de o descoperire care acţiona imediat în mod revoluţionar în industrie, sau în direcţia dezvoltării istorice în general.

Astfel, el a urmărit în toate amănuntele progresul descoperirilor în domeniul electricităţii şi în ultimul timp pe cele ale lui Marc Deprez.

Fiindcă, înainte de orice, Marx era un revoluţionar.

Să participe într-un fel sau altul la desfiinţarea societăţii capitaliste şi a instituţiilor statale create de aceasta, să participe la eliberarea proletariatului modern, pe care el l-a făcut pentru prima oară să fie conştient de situaţia şi de necesităţile lui, să fie conştient de condiţiile necesare emancipării lui – iată adevărata chemare a vieţii lui Marx. Lupta era elementul lui.

Şi a luptat cu o pasiune, cu o dârzenie şi cu un succes cum puţini au făcut-o. În primul rând în «Rheinische Zeitung» din 1842, ziarul parizian «Vorwärts!» în 1844, «Deutsche Brüsseller-Zeitung» în 1847, «Neue Rheinische Zeitung» în 1848-1849, «New York Daily Tribune» în 1852-1861, la care s-au adăugat numeroase broşuri, activitatea dusă în cadrul organizaţiilor din Paris, Bruxelles şi Londra, până când, în cele din urmă, a fost înfiinţată, ca o încununare a tuturor acestor activităţi, marea Asociaţie Internaţională a Muncitorilor – aceasta a fost, într-adevăr, o operă cu care se putea mândri cel care o crease, chiar dacă n-ar fi realizat nimic altceva.

Iată de ce Marx a fost omul cel mai urât şi cel mai calomniat din timpul său.

Guvernele, atât cele absolutiste cât şi cele republicane, îl expulzau, burghezia, atât cea conservatoare cât şi cea ultrademocrată, se întrecea în a-l calomnia şi blestema.

El dădea la o parte toate acestea ca pe o pânză de păianjen, nu le acorda nici o atenţie, răspunzând doar atunci când era absolut necesar.

Şi a murit, respectat, iubit, plâns de milioane de tovarăşi de luptă revoluţionari din întreaga Europă şi Americă, de la minele din Siberia până în California, şi îndrăznesc să spun că poate a avut numeroşi adversari, dar e puţin probabil să fi avut vreun duşman personal.

Atît numele cît şi opera lui vor dăinui de-a lungul secolelor!”.

Parteneri