P.P. Carp: Dar cu Hallier cum stăm? Cum stăm cu Hallier?

 

Firma Hallier câștigase la licitație lucrările hidraulice din portul Constanța în iulie 1895 și martie 1896, în valoare de 25 milioane de lei, la care se adaugă în 1898 altele de „utilaj” în valoare de 28 milioane, în total 53 de milioane lei.

În martie 1899, nemaivând fonduri, Hallier părăsește lucrările și guvernul se vede obligat de a le lua în regie pe contul antreprenorului, conform contractului. Hallier, deși vinovat, intentează proces statului român cerând și obținând instituirea unui tribunal arbitral, care să judece afacerea. Arbitrii urmau să fie numiți de Hallier, guvernul român și al treilea de comun acord. Au fost numiți românul Mihai Șuțu, francezul Mofre și olandezul Leemans. În vederea constituirii acestui tribunal s-a votat în parlament o lege specială, întrucât, arbitrajul nefiind prevăzut în contract, afacerea ar fi trebuit să fie judecată, de fapt, confom principiului locus regit actum, de tribunalul comercial român.

 

După judecarea diferendului privitor la livrarea fânului neconform de către Ungaria, care se făcuse la Budapesta, tot în fața arbitrilor, dar care tribunal arbitral fusese prevăzut în contract, acum se judeca de către doi arbitri străini o afacere care era de competența tribunalelor române. Această încălcare a suveranității, care a răscolit mândria națională, a fost speculată politic cu multă energie de opoziția liberală.

 

De altfel, „Secolol XX – organ național liberal” scria în numărul de duminică 17 decembrie 1899, pe prima pagină, sub titlul „Dezgustător”, „un actual ministru, vorbind deunăzi de tranzacția Hallier, a calificat-o ca o rușine națională. Vorba ministrului în chestiune e perfect adevărată. Această tranzacție pe care a votat-o joi Camera și vineri Senatul, e o rușine națională, cea mai mare umilință ce se poate face unui popor liber care are justiția sa, legile sale, neatârnarea sa”.

 

Legea amintită a trecut prin parlament pe 15 decembrie 1899 și în aceeași zi P.P. Carp (foto) a făcut o interpelare în Cameră protestând împotriva faptului „de a schimba jurisdicțiune într-un conflict ce se ivește între un antreprenor și stat”, căci „sau dvs. nu aveți încredere în tribunalele noastre, sau străinii nu au încredere în ele, și atunci protestez ca român și protestez ca conservator!”.

 

La replica ministrului lucrărilor publice, Ion Grădișteanu, cum că „ceea ce se face în momentul de față este cinstit, dem și util, Carp a răspuns: „Chestiunea de cinste sau necinste o las cu totul la o parte și declar mai dinainte că fără probe nu suspectez cinstea nimănui, iar în cazul de față nu am nicio o probă de necinste. Dar, dacă este demn și util să facem ceea ce ni se propune, aceasta este altă chestiune.

 

Ceea ce nu înțeleg, și-mi pare foarte rău, e de ce domnul ministru al lucrărilor publice, care are o minte mai coaptă și o experiență mai mare decât o poate avea simpaticul și frumușelul nostru raportor (avocatul Pantazi), cade totuși în greșeala dumisale. În toată vremea cuvântării sale, mă întrebam: dar cu Hallier cum stăm? Dumnealui ne-a spus că e ministru român. Foarte bine, dar cu Hallier cum stăm? Dumnealui a zis că portul Constanța e o lucrare importantă care este dragă inimii sale. Foarte bine, e dragă și inimii noastre, dar cu Hallier cum stăm? Cum stăm cu Hallier?”.

 

Pentru a se judeca procesul în fața arbitrilor veniseră la București avocați de la Paris printre care și Poiancare, viitorul președinte al Republicii Franceze, care în timpul unei pledoarii care a ținut cinci zile a spus că venind în România a trecut prin „porta orientalis”.

 

Au urmat manifestații de protest împotriva lui Poiancare, fiind nevoie ca ușile Palatului de Justiție să fie păzite de jandarmi. Era martie 1900. Pe 24 martie, prin sentință se acorda lui Hallier 2,7 milioane lei.

 

Avocații statului românn în procesul cu Hallier au fost Barbu Păltineanu (1856-1921), șeful partidului Conservator pe București și Ilfov, colaborator al lui Take Ionescu la revista „Junimea”, și Ion Boambă

Parteneri