Veneția a instituit atunci primul sistem formal de carantină, navele trebuind să stea la ancoră timp de 40 de zile înainte de acostare.
„Carantina” provine din numeralul latin pentru patruzeci – quadraginta. Modelul venețian s-a menținut vreme de secole, zonele de carantină fiind stabilite pe insule ori vase special amenajate, ori în locuri bine delimitate în proximitatea marilor orașe.
În timpul acelei ciume Giovanni Boccaccio a scris, între 1349 și 1353, „Decameronul”, ce cuprinde o colecție de o sută de nuvele.
Zece personaje, toate tinere, se întâlnesc în biserica Santa Maria Novella din Florența în anul 1348, în timpul epidemiei de ciumă.
Aceștia se retrag într-o vilă din afara orașului, hotărâți să se izoleze până la trecerea epidemiei.
Este o operă alegorică, cunoscută pentru poveștile sale despre iubire, fiind o odă închinată vieții și speranței.
Dincolo de popularitatea sa, „Decameronul” rămâne și un document important pentru viața și obiceiurile din Italia secolului al XIV-lea.
Epidemiile au continuat să reapară, iar carantinele de la granițe au devenit obişnuite din secolul al XVIII-lea, fiind modalitatea cea mai practică prin care statele se apărau de pandemii.
Un val de holeră venit dinspre Orient la sfârșitul secolului al XIX-lea a determinat mai multe state europene, printre care și România, să discute instituirea unui regim internaţional de carantină în Delta Dunării și, prin extensie, în Canalul Suez și Strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Foto: Izolarea unui sat în timul unei epidemii de holeră din România în 1911 (The Illustrated London News)
Sursa: Arhivele Diplomatice ale MAE
