Un avion uruguayan, cu 45 de pasageri și membri ai echipajului, s-a prăbușit în Anzi, în apropierea graniței dintre Chile și Argentina, din cauza unei erori de pilotaj.
În avion se afla echipa de rugby a Uruguayului, care mergea la un meci în Chile.
Au murit pe rând
Doisprezece oameni au murit în urma prăbușirii avionului, alți șase la scurt timp după aceea. Alții au înghețat în Anzii înzăpeziți și înghețați.
Avionul decolase din capitala Uruguayului, Montevideo, cu destinaţia Santiago de Chile.
În total, doar 29 au scăpat în urma impactului. În cele peste două luni de chin care au urmat, până au fost salvați, cei rămași în viață au fost nevoiți să recurgă la canibalism pentru a supraviețui.
În cea de-a 17-a zi, pe munte a avut loc o avalanşă în urma căreia alţi opt şi-au pierdut viaţa. Alţi trei supravieţuitori au murit de epuizare.
Medicul Roberto Canessa povestește despre clipele cumplite prin care a trecut.
Canessa, care la acea vreme avea 19 ani şi era student la Medicină, îşi aminteşte cu înfrigurare că a fost nevoit să mânânce din prietenii săi pentru a nu muri de foame.
”A fost dezgustător. În ochii unei societăţi civilizate, acest fapt era o decizie revoltătoare. Mi-am călcat în picioare demnitatea atunci când am hotărât să mănânc bucăţi din prietenii mei pentru a nu muri de foame. Am avut senzaţia că profit de prietenii mei care au murit. Dar apoi m-am gândit că dacă aş fi în locul lor, mi-aş dori să fiu mâncat şi să-i ajut astfel pe alţii să trăiască”, povesteşte Canessa.
Nu au avut de ales
Roberto spune că singurul lucru care l-a ajutat să reziste a fost gândul la mama lui şi dorinţa de a nu-i produce suferinţă prin moartea sa.
Despre faptul că a recurs la canibalism, Roberto mărturisește că nu a avut de ales.
„Ne aflam într-un loc unde nu era decât zăpadă, un loc unde oamenii nu aveau ce să caute, ne luptam cu temperaturi de -40 de grade„, spune medicul Roberto Canessa.
Gustavo Zerbino, un alt supraviețuitor al accidentului, spune că, deşi rezervaţi la început, actul de canibalism le-a salvat viaţa.
”În prima săptămână ne-am hrănit cu gem, alune biscuiţi şi am băut câteva sticle de brandy pe care le luaserăm din Mendoza, pe care le-am găsit prin bagajele care au scăpat întregi. După ce am terminat toate proviziile am mâncat coajă şi crengi de copac şi luam câte o gură de zăpadă.
La 17 zile după prăbuşire s-a întâmplat ceva groaznic, care ne-a doborât din punct de vedere psihic, şi aşa era foarte afectat. O avalanşă puternică a măturat practic valea în care ne aflam şi a acoperit resturile fuselajului, iar zăpada a pătruns prin zidul improvizat din spatele fuselajului şi i-a acoperit pe supravieţuitori.
După alte câteva zile, când toate proviziile se epuizaseră am avut o discuţie şocantă pentru zilele noastre: aveam de ales între a mânca din prietenii noştri sau a muri lângă ei. Am ales să trăim şi singura soluţie era să mâncăm din trupurile celor care muriseră. Nu aveam altă soluţie. Credeţi-mă că dacă astăzi aş fi pus în postura de a lua o astfel de decizie aş proceda la fel, ba chiar mai devreme de cât am făcut-o acum atunci”, mărturisește Zerbino.
Salvarea a venit la 72 de zile de la prăbuşire…
După 72 de zile de coşmar, dupa ce doi dintre supraviețuitori au reușit să coboare de pe munte și să ceară ajutor, au fost salvați.
”De la locul accidentului am coborât foarte mult pe munte şi, într-o zi, de Crăciun, un fermier ne-a descoperit. Eram sleiţi de puteri. Părea un coşmar care, în sfârşit, se terminase, după 72 de zile când nici nu mai credeam că vom trăi să ne vedem familiile. Nu vă pot descrie ce a însemnat să vedem elicopterele care ne-au salvat. Am început să plângem şi ne strângeam unul pe altul în braţe. Am fost duşi la spital, unde am stat zile bune până când am început să ne revenim. Merg cu băieţii mei mereu la locul în care avionul s-a prăbuşit şi acum, la atâţia ani de la acel nefericit eveniment. Am fost şi împreună cu ceilalţi supravieţuitori. Acel moment ne-a marcat viaţa şi nu îl putem uita. Nu vreau să uit şi nici ei nu trebuie să uite. Dacă nu eram rugbyşti nu cred că am fi supravieţuit”, a concluzionat Zerbino.
Incredibila poveste a acidentului aviatic din Anzi a fost ecranizată în două pelicule, prima în anul 1976 şi cealaltă în anul 1993, iar Nando Parrado, un alt supravieţuitor, a scris cartea „Miracolul din Anzi”.
