În toamna precedentă, după ce îl luaseră prizonier pe Napoleon al III-lea cu toată armata sa, la Sedan, prusacii asediaseră Parisul. Guvernul, intitulat „al Apărării Naționale”, care se refugiase între timp la Bordeaux, acceptă de nevoie să semneze un armistițiu.
Învingătorii primesc dreptul de a defila pe 1 martie 1871 pe străzile Parisului, într-o capitală îndoliată, prin fața statuilor acoperite cu pânze negre.
Parizienii înghit cu greu umilința. După ce rezistaseră unui asediu în condiții vitrege, se simt trădați de guvernanți.
Adunarea Națională aleasă și în care domină monarhiștii nu face decât să toarne gaz pe foc. După încetarea luptelor împotriva prusacilor, aceasta renunță să revină la Paris și se mută de la Bordeaux la Versailles, orașul regal.
Încă de a doua zi, printre primele măsuri, guvernul ridică fără preavis moratoriul privind restituirea creditelor comerciale și a chiriilor, moratoriu care fusese instituit înainte de război.
De asemenea, elimină indemnizația pentru garda națională (30 de bani pe zi).
Or, la Paris, Garda Națională numără nu mai puțin de 180.000 de bărbați, membri ai micii burghezii și ai muncitorimii care se oferiseră voluntari pentru a apăra orașul de inamic și se obișnuiseră să trăiască sub arme, arată un documentar realizat de Hérodote.
Atmosfera se încinge. Thiers decide să recupereze din capitală cele 227 de tunuri, cumpărate din banii parizienilor, pentru apărarea Parisului.
Garda Națională le amplasase pe colinele Montmartre și Belleville pentru a le face inaccesibile prusacilor, la intrarea lor în Paris.
Sâmbătă 18 martie, Thiers trimite o coloană de 4.000 de soldați cu ordinul de a le recupera. Sunt trase clopotele. Mulțimea se adună. Soldații se împrăștie sau fraternizează cu poporul.
Generalul Lecomte, care comandă una dintre brigăzi, este făcut prizonier. Un alt general, Clement-Thomas, este și el arestat în timp ce făcea un tur pe bulevarde. I se reproșează că a participat la represiunea din iunie 1848.
La ora 17, cei doi generali sunt executați de mulțime.
În același timp, izbucnesc revolte și în alte cartiere din Paris. Adolphe Thiers renunță să le reprime. Consideră că ar fi fost o acțiune hazardată: 30.000 de soldați cu o loialitate nesigură în fața a 150.000 de membri ai Gărzii Naționale.
Prin urmare, ordonă evacuarea armatei și a puterii politice din capitală. Evacuarea începe înainte de execuția generalilor Lecomte și Clement-Thomas.
Abandonat de puterea republicană, Parisul încape pe mâna iacobinilor nostalgici ai Revoluției de la 1789, a anarhiștilor, a socialiștilor și utopiștilor.
În fața vidului de putere, acești militanți, vreo treizeci la număr, se întrunesc într-o atmosferă de mare confuzie la Hôtel de Ville.
Aceștia organizează alegerile municipale pe 26 martie, însă majoritatea parizienilor nu sunt prea interesați de eveniment (229.000 de alegători din cei 485.000 de înscriși pe liste).
Este adevărat că mulți burghezi fugiseră din Paris, fără a mai aștepta alegerile.
În aceste condiții, pe 28 martie 1871 este proclamată Comuna. Ea este reprezentată de o adunare de 79 de aleși. Numele face referire la Comuna insurecțională care răsturnase monarhia pe 10 august 1792.
Din acest moment, capitala trebuie să facă față unui nou asediu, nu al prusacilor, ci al armatei franceze. Se va încheia cu o hecatombă, numită „Săptămâna Însângerată”, două luni mai târziu. Se vor înregistra cel puțin 20.000 de victime.
A fost momentul istoric care a sfâșiat pentru totdeauna Franța între Stânga și Dreapta.
