Când Marlon Brando era o găină atacată de bomba atomică

 

Marlon Brando a revoluționat realismul în actorie. Aparenta ușurință cu care intra în orice rol putea crea impresia unui talent nativ, fără școală.

Realitatea este însă cu totul alta. Laureat al Oscarului pentru rolurile din Pe chei și Nașul, dar și pentru alte interpretări memorabile din Un tramvai numit dorință, Ultimul tangou la Paris, Apocalipse Now etc. etc., Brando a muncit pe brânci pentru a-și șlefui uriașul talent înnăscut. El a învățat cu Stella Adler, ea însăși o mare actriță, după metoda celebrului teatrolog rus Constantin Stanislavski.

De copil, Brando s-a dovedit un imitator excepțional. El observa ticurile și automatismele prietenilor săi, pe care apoi le reproducea cu ușurință.

În producția din 2007 a TCM, Brando: The Doccumentary, prietenul său din copilărie, George Englund, își amintește „rolurile” de început ale lui Brando, care imita animalele de la ferma familiei sale pentru a -și distrage mama de la băutură.

A trebuit însă să-și pună în cui interesul pentru teatru, deoarece tatăl său îl trimite, la începutul anilor 1940, la academia militară din Shattuck. Brando s-a dovedit aici un elev foarte bun, dar în ultimul an a fost pus în regim special pentru insubordonare față de un colonel.

În timpul academiei, joacă în mai multe piese. Sora sa, Jocelyn, își amintește:

„Juca într-o piesă la școală și îi plăcea foarte mult, așa că a decis să meargă la New York să studieze teatrul, deoarece era singurul lucru care îi făcea plăcere. Aceasta se întâmpla când avea 18 ani.”

Jocelyn își dorea și ea foarte tare să devină actriță. Ea s-a mutat la New York, înscriindu-se la Academia de Arte Dramatice. La New York vine și o altă soră, Frances, pentru a studia arta.

Brando decide să-și urmeze surorile la New York, unde se înscrie la American Theatre Wing Professional School.

Este un student pasionat și devine rapid admirator al sistemului lui Stanislavski, pe care îl preda Stella Adler. Metoda se baza pe ideea că actorii trebuie să stimuleze experiența emoțională, imaginându-și „circumstanțele date” ale scenei, în loc să facă apel la experiențe personale trăite de ei înșiși.

Grație perspicacității sale excepționale, această tehnică i-a permis lui Brando să atingă un nivel neegalat al realismului în rolurile sale.

Referindu-se la remarcabilul talent al studentului său, Stella Adler își amintea că o dată le-a cerut celor din clasă să se poarte ca niște găini, adăugând ca element suplimentar că o bombă atomică era pe punctul de a cădea peste ogradă. În timp ce majoritatea studenților au început să alerge de colo colo cotcodăcind, Brado stătea liniștit prefăcându-se că clocește un ou. Când Adler l-a întrebat de ce a ales să acționeze în acest fel bizar, el a explicat:

„Sunt o găină. Ce dracu să știu eu despre bombele atomice?”

Brandon și-a folosit talentul șlefuit de Addler pentru a juca în câteva roluri convenționale la Long Island. În 1944, a fost distribuit într-o producție de pe Broadway cu titlul I Remember Mama.

A fost imediat remarcat și joacă în mai multe piese, până când a fost distribuit de Elia Kazan în Un tramvai numit dorință, alături de Vivien Leigh.