Când Comunismul s-a aliat (firesc) cu Nazismul

 

Pe 23 august 1939, lumea află cu o inexplicabilă stupoare că cei doi dictatori ai Europei – Stalin și Hitler – au semnat un „pact de neagresiune” la Kremlin.

A devenit un stereotip calificarea regimului Hitler ca fiind de „extrema dreaptă”, omițându-se intenționat nu doar titulatura sa „național-SOCIALISTĂ”, ci și măsurile economice etatiste, tipic DE STÂNGA, luate de acesta.

În aceste condiții, pactul de neagresiune dintre cei doi dictatori era unul firesc, inclusiv din punct de vedere ideologic. Nemaivorbind, de interesele strategice.

Stalin îi bănuia pe liderii occidentali că doresc să orienteze spre Răsărit poftele expansioniste ale lui Hitler. El consideră că trădarea de către Anglia și Franța a Cehoslovaciei la Conferința de la München, pe 30 septembrie 1938, reprezenta o dovadă suficientă.

Văzând impotența Londrei și Parisului (care asistaseră cu mâinile în sân și la anexarea Austriei), la cinci luni după München, Hitler începe să emită pretenții teritoriale față de Polonia și reclamă ca Danzig să fie declarat „oraș liber”, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, din 1919. „Culoarul Danzig”, care asigura Poloniei acces la Marea Baltică, îi deranja pe germani, deoarece despărțea Prusia Orientală de restul țării.

Pe 15 martie 1939, trupele Wehrmachtului intră în Praga și transformă ce mai rămăsese din Cehoslovacia într-o colonie germană. Pe 23 martie, ocupă și districtul Memel (azi, Klaipeda) din Lituania, anexându-l Prusiei Orientale.

În fața elanului expansionist al germanilor. Stalin încearcă o apropiere de Franța și Anglia, însă în cele din urmă renunță să mai semneze un proiect de acord, al cărui text fusese finalizat pe 22 iulie 1939, dat fiind că Parisul și Londra au de acord cu pretenția Moscovei ca trupele sovietice să poată pătrunde în România și Polonia, în cazul unei agresiuni germane.

Drept care, fără să clipească, Stalin schimbă tabăra și în seara de 19 august îi anunță pe tovarășii din Biroul Politic al PCUS (Politburo) intenția de a semna un „pact de neagresiune” cu turbulentul său vecin.

La Berlin, ministrul german de Externe, Joachim von Ribbentrop, îl convige pe Hitler că occidentalii sunt prea timorați pentru a îndrăzni să răspundă unei provocări germane și îl împinge spre o înțelegere cu Stalin, pentru împărțirea Europei Centrale. Ribbentrop se declară gata să meargă personal la Moscova pentru a negocia cum va fi împărțită prada.

Pe 21 august 1939, Berlinul propune în mod oficial Moscovei un pact de neagresiune, chipurile pentru a pune capăt provocărilor… Poloniei.

Documentul este semnat trei zile mai târziu de Joachim von Ribbentrop și de omologul său sovietic, Viaceslavv Molotov.

(foto: Molotov semnând acordul; în spatele său, Ribbentrop și Stalin)

„Înaltele părți contractante se angajează să se abțină de la orice act de violență, de la orice agresiune, de la orice atac al unuia împotriva celuilalt, fie în mod individual, fie în alianță cu alte puteri”, arată documentul.

Însă termenul „pact de neagresiune” este unul mincinos. În realitate, era vorba de un adevărat acord de colaborare și de… pradă.

Documentul includea un ajutor economic al URSS pentru Germania, cu importante livrări de grâu, petrol, materii prime, ceea ce pentru Berlin reprezenta aur în timp de război.

O clauză secretă a Pactului prevedea împărțirea Poloniei în două zone de influență, germană și sovietică, „granița” trecând de-a lungul fluviilor Narew, Vistula și San.

O altă clauză secretă prevedea o colaborare între NKVD și Gestapo, prin care Stalin îi livra lui Hitler pe militanții comuniști refugiați în URSS.

Abia atunci s-a produs dezvrăjirea și regimurile de la Paris și Londra au înțeles că războiul era inevitabil.

Scăpat de grija că ar putea fi nevoit să lupte pe două fronturi, Hitler nu stă mult pe gânduri și invadează Polonia pe 1 septembrie 1939. Franța și Anglia sunt obligate să-și respecte promisiunea făcută Poloniei și declară război Germaniei.

În Memoriile sale, Churchill va consemna: „Doar un regim de despotism totalitar, precum cele care existau în fiecare dintre cele două țări, ar fi fost capabil să suporte oprobriul pe care îl inspira acest act atât de anormal”.