Bombele aruncate de Zeppelin le transformă pe bucureștencele din mahalale în cei mai teribili vardiști: Stinge lampa, spionule!

 

Mentalitatea bucureștenilor s-a schimbat radical după noaptea din august 1916 când Zeppelinul german a aruncat primele bombe asupra Capitalei.

De unde, dintre toate națiile latine, românul era cel mai refractar disciplinei instituite de poliție, de unde pentru un bucureștean alegător era foarte normal, în caz de conflict cu autoritățile, să tragă o înjurătură vardistului de pe strada sa, ori chiar să-l ia la palme de era alegător la Colegiul I, sau, dacă nu făcea politică, știa, printr-un mic bacșiș plasat unde trebuie, să eludeze cele mai severe ordonanțe polițienești, de la acea memorabilă vizită a Zeppelinului, bucureșteanul nu numai că citea cu respect, memora și observa cu scrupulozitate toate ordonanțele prefecturii cu privire la măsurile de pază contra Zeppelinurilor și aeroplanelor, dar se transforma însuși în executor al ordinelor afișate.

În măsura în care regimentele porneau pe front, hotărârea de a respecta întocmai ordonanțele polițienești devenea manie și mania devenea contagioasă, trecând de la vardiștii de stradă la cei în uniformă: învârtiți, sedentari; apoi scutiți și chiar, mai ales prin mahalale, la cucoane.

Vai de bietul creștin ce și-ar fi permis să aprindă o lampă de îndată ce s-a întunecat.

Somațiile de „stinge lampa!”, întâi fără epitet, apoi de „stinge lampa, musiu!”, „Stinge lampa, spionule!” etc. etc. deveneau atât de imperioase, ciocăniturile în geam atât de vehemente, încât stingeai până și lampa pusă pe podea și învelită într-un abajur improvizat de hârtie albastră.

După ce dovezi de semnale luminoase în favoarea dușmanului au fost oficial constatate și cercetașii au primit misiunea de a sta noaptea pe acoperișuri mai înalte de case, pândind spionii, zadarnic ai fi pus cele mai negre perdele la geam, cea mai închisă hârtie în jurul lămpilor, te mirosea de îndată spionajul spionajului, devenit artă, încât, de nu te supuneai la prima somație de „stinge lampa, spionule!”, îți atrăgeai cu siguranță întâi spargerea geamurilor, apoi furia elocventă și chiar contondentă a mahalagiilor.

Vai de nenorocitul care ar fi îndrăznit să aprindă o țigară pe stradă de cum se însera!

La nimic n-ar fi slujit să ascunzi discret și abil cu mâna scânteia țigării, un energic „stinge țigara, musiu!” te silea să înghiți tușind un ultim fum și, cu un oftat, să calci imediat în picioare mucul zvârlit.

Ofițer să fi fost încă, dacă aveai nenorocul să ai ceasornic-brățară cu acele fosforescente, nu puteai face zece pași, venind noaptea de la cazarmă, fără să auzi de la spate un „stinge țigara, domnule!”.

 

Sursa: Henri Stahl, „Bucureștii la 15 august 1916”, publicat în Gazeta Municipală din 1 octombrie 1939