Blogul lui Cristoiu. Interviu cu ginerele lui Nicolae Ceauşescu: „Dacă Securitatea nu ar fi trădat în 1989, nu ar fi intrat nici pasărea în Comitetul Central!”

 

Blogul jurnalistului Ion Cristoiu găzduieşte un interviu cu ginerele lui Nicolae Ceauşescu, soţul fiicei acestuia, Mircea Oprean. Vă prezentăm prima parte a interviului, integral, aşa cum apare pe site-ul jurnalistului. Interviul este semnat de Ionuţ Crivăţ.

Au trecut 30 de ani de la Lovitura de Stat din decembrie 1989. Principalii pioni, ori au murit și au luat cu ei în pământ adevărul, ori trăiesc și repetă aceeași placă la fiecare sfârșit de an. Victime colaterale ale acelor zile de psihoză teroristă, conspirații și nebunie televizată au căzut și cei din familia Ceaușescu, eșalonul 2, care, puțin a lipsit să nu aibă aceeași soartă cu a părinților lor. Între timp Nicu a murit, Zoia a murit, Valentin s-a retras, singurul care a rămas este ginerele soților Ceaușescu și soțul Zoiei, profesorul universitar Mircea Oprean.

Unele afirmații le-a mai făcut în anumite contexte, dar pentru buna și dreapta reparare a memoriei colective și înțelegerea cât mai corectă a acelor vremuri, ele trebuie reamintite, altele, însă, sunt în premieră.

A, ăsta nu e cumva ginere lui Ceaușescu, îmi spune cineva. Așa, și? Cei cu asta? Mircea Oprean este mai mult de atât, este un eminent cercetător, profesor universitar, un as al motoarelor de automobil și un inovator. Lucrarea sa de licență a avut ca temă proiectarea unui motor pentru un automobil de Formula 1! Este, totuși, soțul Zoiei Ceaușescu și ginerele fostului președinte al României. Cum și-a cunoscut socrii? Să nu credeți că a fost așa cu săru-mâna, mamă soacră, săru-mână, tată socrule, când ne dați voie să ne punem pirostriile? A fost verificat. În portofel poartă ultima poezie a Zoiei și o poză, singura pe care o mai are și pe care a recuperat-o, restul i s-au furat.

În timp ce îmi povestește privirea îmi cade pe verigheta de pe deget. Întrerup pentru câteva momente interviul și-l întreb:
„Iertați-mă, domnule profesor, verigheta este cea de la cununia cu soția dumneavoastră”. „Da, îmi răspunde. Dar înainte nu am purtat-o, nici eu și nici Zoia. După ce ea s-a dus am zis că nu pot să stau fără să n-o port”. Își scoate cu greu verigheta de pe deget și mi-o întinde. Pe interior este gravat numele Zoia. Tot Mircea Oprean este destinatarul unor epistole pe care Zoia le-a scris cât a stat în penitenciarul Rahova. O parte din ele au văzut lumina tiparului în revista Zig Zag datorită maestrului Ion Cristoiu. Consideră, de asemenea, că Securitatea l-a trădat pe Ceaușescu. Mai mult, a creat psihoza urmăririlor, conspirațiilor și interceptărilor încă din anii `70. Până și viitorul tata-socru era ascultat. Mai multe, în interviu.

— Domnule profesor, permiteți-mi să citez dintr-un eseu al domnului Ion Cristoiu în care spune cam așa: „Mircea Oprean a fost doar ginere. Un intrat prin alianţă în familia Ceauşescu. Şi cu toate acestea întregul său comportament de acum e cel de singur supravieţuitor al familiei Ceauşescu.” Cine este, deci, Mircea Oprean?

— La 17 ani am venit la București, ca student la Politehnică. Nu plecasem niciodată de la Sibiu, așa că a trebuit să răzbesc într-o lume și sofisticată și foarte diferită ca mentalitate de cea a ardelenilor de unde veneam. M-a surprins agitația, precipitarea de aici. Îi vedeam pe studenți alegând spre facultate cu un covrig în mână, alergau, răsfoiau un curs, mai mușcau din covrig, într-o goană continuă. La Sibiu eram mult mai liniștit. Am terminat facultatea, am fost oprit în Universitate, terminând al doilea în seria mea, era în 1972. Să fiu sincer, nu voiam să rămân la Politehnică; pe atunci se făceau niște recrutări pentru Ministerul de Externe, mai târziu am aflat că erau, de fapt, pentru Direcția Informații Externe. Cei de acolo căutau prin universități studenți buni, pregătiți – ceea ce mi se pare o chestie extraordinară până la urmă-, dar nu voiam așa ceva și mi-am dat seama la timp. Sigur, a durat vreo șapte ani până am scăpat de ei, au tot insistat, dar am rămas la Politehnică.
Am parcurs toate gradele didactice; în 1979 am devenit șef de lucrări, în `80 m-am cunoscut cu Zoia, trei ani mai târziu ne-am căsătorit. Nu am beneficiat de funcția mea socială, deși mi s-au propus multe. În `83 , după ce mi-am luat doctoratul, profesorul Ursu, președintele Consiliului Național de Fizică și Tehnologie, mi-a propus să mă facă conferențiar universitar. Asta era prin 1983, iar din 1982 posturile erau blocate în învățământ. Și, l-am întrebat dacă s-au deblocat posturile. „Nu, urmează, dar acum îl scoatem pe al dumitale la concurs”. Deși alt coleg, cu mai multe lucrări era în fața mea. Am refuzat. Mi-am respectat colegii și poziția în ierarhie. Automat, venind dintr-o astfel de familie, trebuia să fie cineva care să te salte, să de ducă un prag mai sus. În sfârșit, după `90, chiar m-a impresionat că mulți colegi se interesau cine a fost ăla căruia i s-a oferit postul de conferențiar și l-a refuzat. În 1997 eram în sfârșit conferențiar, iar din 2000 profesor plin, iar acum pensionar. Cam asta este pe scurt biografia mea profesională.

— Domnule Mircea Oprean, în septembrie 1980, la mare, la Neptun, ați cunoscut-o prima dată pe Zoia. Era verișoara unui bun prieten de-al dumneavoastră. Când v-ați întâlnit viitorii socri?

—  În 1983 i-am cunoscut, oficial, pe socrii mei. Ideea este următoarea, mai întâi am fost prezentat soacră-mii, indirect, ca să spun așa. Vă dați seama că ei știau și nu acceptau ca Zoia să umble cu cineva neverificat. Doamne, cât de naiv eram. Aveam 30 și ceva de ani, vârsta la care unii se credeau Marele Gasby. Făceam revelionul împreună la Predeal, la reședința lui taică-său, iar vara mergeam la Neptun. Dacă nu eram cu Zoia aveam eu acces acolo? De exemplu, când mergeam la reședința din Primăverii, intrarea dinspre Moliere și până la Eliade, Kalinin, era zona interzisă deci nu puteai să intri fără să nu te legitimeze securistul, în caz că nu locuiai acolo. Altfel, ce să cauți în zona aia. Eu intram ca vodă prin lobodă, îi vedeam pe ăia cum se ascund printre copaci, se jucau de-a v-ați ascunselea cu mine. Intram pe ușa principală, se deschidea în fața mea, dar nu vedeam pe nimeni. Socru-meu, ajungea acasă pe la ora cinci după amiaza, înainte să se pună masa, iar până atunci citea buletinele agenției Agerpres. Intram, spuneam bună seara și urcam pe scara de la etaj. Peste tot, în jurul nostru erau securiști ascunși pe după dulapuri, prin grădină, cum v-am spus. Însă, nu îndrăznea să intre nimeni, știind că el este acolo. Domnule Crivăț, ei au creat atmosfera de teamă, nesiguranță și tot ce a generat asta.

—  Dar, cum a fost prima întâlnire cu socrii dumneavoastră. A fost așa – hai să-i vezi pe ai mei, după aia mergem la ai tăi să le cerem binecuvântarea? Nu știu, de aceea vă întreb.

—  Domnule Crivăț, e mult mai complicat. Dumneavoastră vă închipuiți, repet, când o cunoșteam pe Zoia, că ăia nu știau cine sunt eu. Iată cum a fost. Pe mine m-au invitat la Comitetul Municipal de Partid București pentru că selectau tineri specialiști, universitari, pentru misiuni în afară. Sigur, am fost și eu chemat, eram un meseriaș în profesia mea, un om serios. Citeam mult și îmi traduceam singur din engleză și franceză, germană materia de studiu. Nu aveam nevoie de un intermediar pentru chestia asta. Sunt chemat de profesorul Ursu, la cabinet – acolo era și Ștefan Bârlea, șeful de cancelarie al lui socru-meu – care mă roagă să fac un material legat de perspective în dezvoltarea automobilului în următorii 25 de ani. Sunt și eu uimit de ce am putut să scriu în acea lucrare, pentru că toate s-au confirmat în viitor.
Am făcut materialul și tocmai când mă pregăteam să-l expun, să-l prezint… Atențiune! Profesorul Ursu, Bârlea, sar ca arși aruncați din scaune. Intrase soacră-mea! S-a interesat de câteva detalii, ce facem acolo, ce material se prezintă și de către cine. „Bine, continuați” și iese. „Știi cine era?”, mă întreabă profesorul Ursu. Am zis, da, cu jumătate de gură, dar nu am făcut legătura cu prezența ei acolo. De fapt toate erau aranjate. Elena Ceaușescu intrase să vadă cine sunt, cum sunt, cum arăt; ăștia mă puseseră să fac respectivul material că să vadă dacă mă duce sau nu capul.
Bineînțeles, au mai fost multe alte probe prin care m-au trecut. Credeți, dumneavoastră, că mă apropiam de ea așa, oricum. Norocul meu și al Zoiei a fost că și ea și eu, contam unul pentru celălalt. I-am și spus: „Zoia, nu interesează cine este taică-tău. Faptul că tu ești un om atât de bun, – într-adevăr, era o femeie extraordinară, ca personalitate, ca intelect, – îmi este de ajuns.”
Mă domina așa, fără nicio problemă. Ce cultură avea, intuiție, ce bun simț și ce modestie! Ce bărbat nu ar fi fost copleșit de așa ceva! Și ea ținea enorm la mine. Când am fost la Neptun, într-una din seri, am invitat-o la dans, ca băieții curtenitori. Nu puteam să stau ca popândăul! Ea a acceptat, am văzut că mă cam călca pe picioare, poate nu ne potriveam la ritm. Domnule Crivăț, mi-am dat seama că nu dansase niciodată un tango, un vals, cu un bărbat. Dar, n-a vrut să mă refuze. Am înțeles mai târziu cât de mult am contat și eu pentru ea.

—  Ultima întâlnire cu socrii, cea din urmă a Zoiei și a lui Valentin, pentru că Nicu era la Sibiu, cu părinții lor a fost pe 21 decembrie, seara, la cină. Cum a fost?

—  Sunt lucruri pe care nu se cade să vi le spun…

—  Atât cât se poate spune, domnule profesor.

—  Relațiile Zoiei cu părinții săi, cu soacră-mea în special, erau destul de tensionate. Ca dovadă, încă din august 1989, nu se mai văzuseră. Motivul l-am mai amintit odată. Cazul unui profesor propus pentru un mare premiu internațional, pentru care Zoia, șefa lui, a aprobat și a girat. El a plecat, n-a luat nici premiul, dar nici nu s-a mai întors. A fost un scandal întreg.
În fine, pe 21 decembrie, seara, era într-o joi, Zoia mi-a spus să mergem la părinți. Ce intuiție extraordinară a avut. L-am sunat pe Manea, era șeful de cabinet al lui socru-meu, și i-am spus că vrem să venim. Asta era pe la 21.30. Am intrat în sediul C.C.-ului, pe la poarta B, iar când am intrat ei erau la cină, era și Valentin acolo. La un moment dat este chemat la telefon, parcă de Ștefan Andrei, pe care îl sunase generalul Ion Coman, de la Timișoara. Soacră-mea, înainte să plece, a făcut un comentariul legat de muncitorii de Fabrica de Detergenți și de la Elba- echipamente electrice – care erau în grevă, spunând că sunt mari pierderi în planul de producție dar că se vor recupera. Socru-meu era mai tăcut, Valentin era foarte agitat și, între timp, am avut un dialog cu soacră-mea. I-am spus: „Dacă ar fi fost programe la televiziune, oamenii nu și-ar fi făcut antene pentru țările vecine. Acum, dacă ăia voiau să-i mobilizeze nu aveau cum, că nu aveau antene și nu aveau motiv să și le facă, pentru că aveau postul lor”. Mi-a spus doar atât: „Mircea, ai dreptate.” Asta a fost tot, ne-am luat la revedere și am plecat.

—  Erați ginerele familiei Ceaușescu, vă întâlneați cu socrii dumneavoastră în diverse împrejurări. Este o curiozitate pentru mine și, cu siguranță, pentru mulți cititori, care era formula de adresare?

—  Cu tovarăsul și tovarășa, evident. E și aici o poveste, poate tot legată de educația mea. Eu nu am fost niciodată fals, asta se vede imediat, se prind oamenii că nu ești cinstit. Ei bine, cum puteam să le spun eu mamă și tată având în vedere funcțiile pe care le aveau. Eu le-ași fi spus cu dragă inimă, mamă și tată, dar mi se părea o chestie absolut deplasată, deși lor, în familie, le-ar fi plăcut să le spun așa.
Am avut chiar un incident. Eram invitați la Snagov, la palat, nu la vilă, iar eu, de fiecare dată când mergeam la soacră-mea îi duceam un buchețel de flori, știam că ei îi plac florile de câmp. Ei erau la plimbare prin pădure, Valentin sosise deja și mi-a spus în glumă: „Ce, mi-ai adus flori?”, „Nu, măi, le-am adus ca să mă pun bine soacra-mea”, o glumă, evident. Cineva îi spune soacră-mi și parcă a căzut cerul pe ea. La fel și socru-meu, făcuse niște ochi, parcă să mă mănânce. Nu-i plăcea cuvântul soacră, parcă ai fi înjurat-o. Servim masa, iar după câteva momente, mă cheamă într-o cameră și-mi spune: „Mircea, să nu îmi mai spui soacră, ăsta e un cuvânt foarte urât. Dacă tu nu vrei să ne spui mamă și tată, spune-ne măcar tovarășa și tovarășul.” Ei, când eram cu Zoia le mai spunea ăl bătrân și a bătrână, când eram amândoi.

—  Domnule profesor, să ne întoarcem la evenimentele din 1989. Spunea domnul Ion Cristoiu, care acum pregătește o carte fulminantă despre acele vremuri, că soții Ceaușescu n-au fugit, de fapt n-a existat nicio fugă, ei au fost evacuați – în termeni de specialitate. Arestați din prima clipă în care au pus piciorul în elicopterul de pe acoperișul C.C.-ului…

—  Exact așa a fost. În toată lumea serviciile de securitate joacă în interesul lor și nu al misiunii pentru care au fost înființate. Societate civilă, dacă nu este în stare, prin legi, constrângeri, să le țină în frâu, ele fac ce vor. În primul rând, manevrează sume care nu pot fi controlate și sume pe care, pe urmă, nu le pot scoate la interval. Ceea ce a fost și în cazul nostru – sume imense pe care nu au putut să le justifice, lăsând la o parte că mai ești momit și de alte servicii. Ei vor să conducă, oricum, oricând. Dacă Securitatea nu ar fi trădat în 1989, nu ar fi intrat nici pasărea în Comitetul Central. Ei au deschis ușile, ei i-au poftit înăuntru. De ce sunt trădători? Nu că l-au trădat pe Ceaușescu, dar el era șeful Statului. Deci, tu ca Securitate ai luat măsura să-l arestezi. A fost aceeași poveste ca în cazul lui Ion Antonescu.
Bineînțeles, unii dintre capii Securității au fost oamenii loiali până la capăt, Aristotel Stamatoiu, Filip Teodorescu, oameni care și-au făcut meseria. Au fost, evident, și unii precum generalul Iulian Vlad, asta o știu din 1988. Nicu era la Sibiu și l-a schimbat pe Tudor Postelnicu cu acesta. Într-o seară a venit la noi acasă și ne spune, mie și Zoiei, cât de grozav este Iulian Vlad și cum a făcut el curățenie la direcția de Securitate Județeană și cum i-a schimbat pe unii din vechile garnituri. Lui Nicu i se părea o treabă bună, dar Zoia, rețineți, era în 1988, i-a spus doar atât: „Nicule, nu-i a bună.” A avut dreptate, și-a pus garniturile lui, ca să poată controla totul.

—  Suntem, deci, la sfârșitul anilor `80. Mai controla președinte atunci ceea ce se întâmpla în jurul său?

—  E greu de spus. Îmi povestea Zoia că prin anii `70, înainte să fugă Pacepa, socru-meu i-a prins pe cei de la Securitate că i-au pus microfoane în casă. Domnule, e posibil așa ceva? Că se tot plâng unii și alții că erau ascultați… Dacă ăștia au pus microfoane în reședința șefului Statului și tu, și eu un pârlit, ce să mai zicem. Îți puneau și-n pantaloni microfoane. Socru-meu i-a prins, nu știu cum, dar i-a prins și i-a decimat. Dar, a rămas tartorul, care a fost Pacepa.
Socru-meu era sigur că se v-a întâmpla și la noi ceea ce se întâmplase în celelalte țări vecine, era pregătit să acționeze, dar ceva s-a blocat. Vorbeam și cu Nicu și toți eram convinși că la Congresul al XIV-lea al PCR își face curățenie și schimbă toată garnitura, în perspectiva de a face rocada. Repet, toți eram cu sufletul la gură că așa se va întâmpla. Când am văzut că nu s-a schimbat nimic, am rămas fără cuvinte. Problema nu era doar la socru-meu, a fost la tot Sistemul care era încremenit, dar nimeni nu avea curajul să zică ceva, să ia poziție. Și, s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. El și cei din jurul său au rămas blocați în metoda bolșevică, a ceea ce învățaseră în tinerețe. Nu mai mergea cu revoluționarul de profesie, eram în altă lume, altă epocă. Mulți s-au dat deștepți, precum Andrei, Dumitru Popescu (zis și Dumnezeu, n. red) , dar și mulți alții. Toți au fost niște yesmani: Așa este tovarășe secretar general, dumneavoastră aveți perfectă dreptate!
Eu am fost în celulă cu Ion Dincă, am stat cu el trei luni. Îi spuneam: „Coane Dincă, dacă dumneata, cu Andrei, cu Popescu și cu ceilalți din Cpex îi spuneați că nu sunteți de acord cu unele măsuri… doar nu putea să vă dea afară pe toți”.

(Va urma și partea a II-a a interviului)