La unirea Văii Rodnei cu Bistrița, în veacul al XV-lea, regele Matiaș îi asigurase pe românii someșeni că vor avea aceleași drepturi ca și sașii bistrițeni.
Aceștia însă, pe parcurs, desconsiderând dispoziția regală, i-au înrobit atât de tare pe someșeni încât, nemaiputând răbda, țăranii noștri începură o luptă disperată contra orașului, numită de sași în scrisorile oficiale „tumultus viginti pagorum districtus valachici bistriciensis”.
Deputății la Viena
Românii au trimis în mai multe rânduri deputății la Curtea împărătească de la Viena, cu multe rugăminți, proteste și jalbe.
În 1758 a plecat o altă deputăție, alcătuită din țăranii hotărâți Macaveiu Pop, Pinte Pascu și Ștefan Cute, la Viena.
Acolo l-au găsit pe canonicul și episcopul Grigorie Maior, căruia i-au spus de necazurile lor.
Mâhnit de suferințele conaționalilor săi din nordul Ardealului, Maior îi ia sub aripa sa și intervine să fie ascultați de împărăteasă, care le adresează vorbe de mângâiere.
După audiență, canonicul le vizează pașaportul, semnând cu mâna sa, iar la despărțire le înmânează o scrisoare adresată preoților din comunele districtului năsăudean, în care le vorbește, de fapt, tuturor românilor districtului.
Iată conținutul scrisorii:
Suspinele și țipetele sărmanilor someșeni au străbătut până la Viena și s-a auzit că s-a ridicat acum cinevea (magistratul săsesc din Bistrița – n.red.) cu brațul puternic, nu numai să le ia moșiile posedate din moși-strămoși, ci să-i apese și cu alte procedee ilegale.
Pentru îndeplinirea acestora au fost numiți, chiar din mijlocul lor, așa-zișii „birăi domnești”, spre a-i aduce la jugul servituții.
Despre toate acestea împărăteasa nu știe nimic și nici nu vrea ca în țara ei să-și ridice cineva creasta spre ruina celuilalt, căci în fața ei sunt toți egali.
Deci oamenii – dacă se pot numi oameni – care acceptă astfel de slujbe lucrează contra intențiilor domnitoare merită pedeapsa cea mare ca pământul să-i înghită de vii, întocmai ca și pe israeliții care s-au ridicat contra propriei națiuni și contra lui Moise.
Vai de ei, nevrednicii, care încearcă să înghită neamul și să sugă sudoarea săracilor și sângele vecinilor, care sugrumă pe frați și-și sapă groapa sieși și propriilor copii!
Nu sunt vrednici să fie înmormântați în pământul lui Dumnezeu și ca preoții să le facă sliujbe pe la casele lor, ci merită să se numească lepădături și să li se strige anatema, să se nutrească cu hrana vitelor, dacă nu vor arunca de la sine numele „birăi domnești”, care nu s-au mai auzit între locuitorii de acolo.
Se mai aude că birăii trag de pe oameni atâtea contribuții câte vreau și nu le liberează chitanțe pentru sumele percepute, ceea ce deasemenea se face împotriva intenției împărătesei.
Nu sunt datori sărmanii țărani să contribuie orbește pe sama nimănui până ce nu li se va da chitanță despre toate sumele administrate.
Sursa: Virgil Șotropa, Două scrisori arhierești
