Blestemele care au lovit echipa lui Nicu Ceaușescu. Moartea geniului din galeria lui Dobrin și Hagi și accidentul de pe Valea Oltului

 

Familia Ceaușescu nu putea sta departe nici de cel mai îndrăgit sport al românilor, fotbalul. Dacă Ilie și Valentin Ceaușescu adoptaseră Steaua, familia rămasă în Olt înființase Viitorul Scornicești, Nicu Ceaușescu dirija din umbra Sportul Studențesc, unde a reușit să-l deturneze pe Hagi care optase pentru Universitatea Craiova.

Mircea „Riciu” Rădulescu a fost martor și supraviețuitor la cele mai mari două tragedii care au lovit echipa de fotbal Sportul Studențesc.

Pe 5 octombrie 1975 s-a petrecut, la ora 23.00, undeva, pe Valea Oltului, la circa 20 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, un teribil accident.

Accidentul s-a soldat cu patru morți

„Trebuia să stau pe locul unde s-a murit”, povestea Mircea Rădulescu, fostul selecționer al echipei naționale de fotbal a României, care era atunci la începutul carierei de tehnician, conducând formația de tineret a Sportului Studențesc.

În autocar se aflau atât echipa mare a „studenților”, din care făceau parte, printre alții, Mircea Sandu, Rică Răducanu, Vasile Suciu, Nicolae Tănăsescu, Bruno Grigore, Marius Ciugarin, Paul Cazan, Octavian Ionescu, Aurel Rădulescu.

Antrenori erau Angelo Niculescu și Ion „Mielu”  Voica.

Mircea Rădulescu a rememorat, cu ani în urmă, pentru „Libertatea”, momentele de groază de pe Valea Oltului, din ziua de 5 octombrie 1975, când echipele „studenților” se întorceau de la Cluj, unde au jucat cu CFR. Echipa „mare” a pierdut cu 1-0.

În acel accident au murit Liviu Colceriu, vicepreședintele clubului Sportul, doctorul Ion Curea, șoferul Cazacu și un anume Georgescu, reprezentantul UASCR.

„Atunci, eu am fentat moartea

„Chiar și la 41 de ani de atunci, îmi amintesc perfect. Mi-au rămas întipărite pe pelicula minții, pentru că au fost momente care mi-au marcat viața.

Eu am stat pe rândul al doilea, pe șirul din spatele șoferului, dar nu la geam, ci spre culoarul din interior. La geam, lângă mine, a stat Liviu Colceriu, care a murit.

Eu trebuia să stau pe locul unde s-a murit! Colceriu s-a dus, cam cu o oră înainte de accident, prin autocar, să împartă hrană rece băieților. După ce le-a dat senvișurile, a revenit. Eu eram la margine și el mi-a zis: «Du-te la geam!». Eu n-am vrut: «Du-te tu!». Și mi-am tras genunchii spre coridor, ca să poată intra. Acela a fost momentul crucial pentru mine. Colceriu a intrat la geam și a adormit aproape imediat. Era obosit, fusese tracasat, era și supărat că luase echipa bătaie. El nici n-a știut că a murit”, a rememorat Mircea Rădulescu.

Șoferul Cazacu a scăpat autocarul de sub control, a ieșit de pe partea carosabilă și a nimerit un pom gros. „Patru oameni înlănțuiți de abia cuprindeau acel pom. Șoferul a murit pe loc, la fel acel Georgescu, de la UASCR, care stătea pe locul acela din față rezervat ghidului. Doctorul Curea stătea pe primul rând în fața mea. Și el a murit.

Trei dintre cei patru morți au fost pe partea mea, șoferul, doctorul Curea, care era pe rândul din fața mea și Colceriu, care stătea lângă mine! Și a mai fost un moment dintr-acela care se întâmplă pentru că așa trebuie, nu poți să-l explici altfel.

Când am plecat la Cluj, am luat în autocar un student din Turda, care mergea la părinți. Era fanul nostru, dar n-a mai mers la Cluj, la jocul cu CFR.

Dar, la retur, convenisem să-l luăm din nou și l-am ridicat de la Turda. Numai că acel tânăr a venit de acasă cu niște mâncărică, cu niște vinișor. Na, cum vine studentul de la părinți. Și s-a dus pe ultima banchetă. Acolo a deschis pachetul de acasă și băieții s-au strâns imediat în jurul lui pentru o gustare, un vinișor.

Rică Răducanu era sufletul petrecerii

Colceriu i-a spus lui Angelo Niculescu: «Dom profesor, duceți-vă în spate la băieți, că sunt un pic emoționați!». Angelo n-a vrut, dar Colceriu a insistat. Și Angelo a cedat.

S-a dus în spate și s-a așezat unde a găsit un loc liber. Și cine a venit în locul lui? Portarul Vasile Suciu, care a avut picioarele făcute ferfeniță, parcă i le pusese cineva pe tocător și le crestase cu toporul! A stat vreun an prin spitale, a suferit zeci de operații”, și-a mai amintit Mircea Rădulescu.

De ce s-a întâmplat tragedia?

„Am auzit că șoferul se grăbea să ajungă la o nuntă în București!”, a mai dezvăluit Mircea Rădulescu.

„Eu am rămas între fiare, dar așa a vrut Dumnezeu, am scăpat. Am avut mâna dreaptă strâmbă, pantalonii rupți. N-am realizat ce s-a întâmplat. Am avut un moment de inconștiență, nu știu cât a durat. Apoi, am auzit vocea unui elev de-al meu de la tineret, Sandu Neicuțescu îl cheamă, care mi-a spus:

«Dom profesor, așteptați un pic, că aici sunt și morți!».

Atunci am realizat ce s-a întâmplat. Atunci mi-am dat seama că mai trăiesc”, a mai povestit Mircea Rădulescu.

„După un timp m-au scos dintre fiare, nu știu cine, cum. M-au dus la centrul medical din acea comună, pe mine și pe Suciu. De aceea îmi aduc aminte și acum de jeturile de sânge din picioarele lui, că eram în aceeași ambulanță.

Era duminică noaptea, lumină nu era, mașini puține. A fost greu până am dat de veste cuiva. Unii au ajuns la spital în Râmnicu Vâlcea, pe alții ne-au dus repede la București. Am fost un norocos, atunci am fentat moartea. Așa a vrut Dumnezeu. Dar acesta nu este singurul accident care mi-a marcat cariera. Am văzut și tot ce s-a întâmplat când a murit Aurică Rădulescu în Germania”, a încheiat Mircea Rădulescu.

După acel teribil accident, Ion „Mielu” Voica și-a pierdut simțurile olfactiv și gustativ! Putea mânca și 40 de ardei iuți la o ciorbă, fiindcă nu le mai simțea gustul.

Moartea lui Aurică Rădulescu

Într-un amplu interviu oferit, în 2013, pentru Sport Total FM, Mircea Radulescu a reluat firul întâmplărilor care au dus la moartea unuia dintre jucătorii despre care spunea ca era un geniu al balonului.

„Eu am antrenat trei campionate Sportul Studentesc in Diviza A. Trei campionate care au fost trei succese, Sportul Studentesc gravitand intre locul 1 si 4 si jucand o finala de Cupa cu Steaua, ceea ce pentru Sportul a fost o premiera si a fost cat pe ce sa dam lovitura si sa castigam campionatul.

Știa germana perfect

În toate aceste campionate Aurica Radulescu a fost nu numai un jucator de baza, un lider, a fost mult mai mult, de ce, pentru ca el avea o pregatire intelectuala foarte buna. Pentru cei care nu l-au cunoscut el era student la Acdemia de Stiinte Economice, stia germana perfect.

El era un jucator cum nu gasesc o pereche cat de cat in fobalul romanesc de-a lungul mai multor ani. Era un jucator cu o talie extraordinara, putea sa fie si prezentator de moda, nici exagerat de inalt, nici mic, undeva pe la 1.82.

Era stangaci pur si in general acestia atrag atentia, pentru ca parca au ceva in plus in tehnicitate si in delicatetea cu care conduc mingea. Avea o tenacitate in a dribla nu de-a latul sau inapoia terenului cum face Tanase (Cristi Tanase, n.r.). El dribla inainte, castigand teren, pana ajungea de cele mai multe ori la linia de fund, acolo ridica capul sus si o punea cuiva care aparea langa bara. Era un jucator care facea diferenta si nu mai gasim astazi asa ceva.

Era un jucator din galeria lui Gicu Dobrin, Puiu Iordanescu, Gica Hagi (Aurică Rădulescu era tot din Constanța ca și Hagi – Nota Ev. Istoric). Asta a fost motivul pentru care Pisti Kovacs incepuse sa-l aduca la echipa nationala. Il bagase chiar in meciul cu Iugosalvia cand el cu Dobrin au intors rezultatul”.

Refuz la limita premoniției

Aurică Rădulescu

„Datorita sezonului foarte bun incheiat in acea vara, conducerea Sportului care era patronata de organele superioare studentesti s-a gandit sa ne premieze sub forma unei execursii in Germania Federala care dura 10 zile, pur si simplu turistica.

Urma sa vedem cateva orase, sa ne intalnim cu tineri din Germania, sa mergem la discoteci, sa mancam pe la restaurante cu diferite profiluri, o excursie organizata de asociatia similara a studentilor din Germania.

Aurica Radulescu s-a dus la presedintele de atunci, Mac Popescu, implorandu-l sa nu mearga, pentru ca sotia lui era gravida in ultima luna. Era in niste blugi, in niste slapi, in camasuta cu maneca scurta, la spate avea pasaportul. Mac Popescu l-a convins in cele din urma sa mearga in aceasta deplasare”.

Itinerariul destinului

„Ne-am urcat in autocar, ne-am dus la Otopeni, ne-am imbarcat pe cursa Bucuresti-Frankfurt. Acolo ne-au preluat partenerii care ne asteptau din Germania, urmau sa fie calauzele noastre si am mai asteptat la Frankfurt vreo 2 ore trenul de Hanovra. Am intrat pe la cafenele de acolo. Unii au vrut sa scoata vorbe ca s-a baut mai mult. S-a baut, dar in niciun caz de maniera de a nu se mai sta pe picioare.

Ne-am urcat apoi in tren, compartimentele noastre erau chiar libere si calauzele noastre ne-au invitat la vagonul restaurant, pregatit special pentru a primi un grup de 25-27 de tineri.

Calatoria a fost superba, o zi frumoasa, peisajele erau fascinante. La masa eram serviti bine, s-a baut cate o cafea, care a vrut a fumat o tigara. La un moment dat, presdintele Marc Popescu, care era conducatorul grupului, le-a spus «mai baieti, se apropie Hanovra sa mergem in compartimentele noastre sa ne luam bagajele».

Ne ducem in compartimente, trenul opreste in Hanovra, coboram pe peron. Eu eram cu ochii pe ei sa-i numar. Lipseau doi, Aurel Radulescu si Gica Stroe. Am trimis sa fie cautati baietii si, in momentul in care Viorel Kraus s-a dus la usa vagonului din care am coborat, trenul s-a pus in miscare, iar trenurile electrice pleaca rapid”.

Excursia devenită coșmar

„Versiunile sunt mai multe de ce au intarziat. Una dintre ele pe care o stiu de la Gino Iorgulescu este ca ei doi, simtindu-se foarte bine impreuna, se sicanau care coboara primul.

Alta era ca erau doua studente americance cu care flirtau. Cert este ca trenul s-a pus in miscare, atunci si-a dat seama ca e groasa si au fugit la usa, dar deja trenul avea o viteza mare de tot.

Atunci noi am strigat disperati la ei sa nu sara, lucru pe care nu l-au ascultat.

Aurica, primul, a deschis usa partial si a pus piciorul alaturi. A cazut intre peron si tren si din peron a ajuns sub tren.

Gica Stroe nu a vazut episodul. Si el a sarit, s-a lovit foarte serios la cap, a avut o fractura craniana de vreo 12 centimetri.

Tragedia mare de nesuportat a fost dupa ce a trecut trenul pentru ca in locul in care a cazut Aurel Radulescu era un maldar de carne. Salvarea a intrat chiar de pe linia de tren.

L-au luat de acolo l-au pus in salvarea aia si din masina se vedea inauntru, iar cativa din baieti l-au vazut. Nu murise, clipea din ochi. L-au dus la spitalul de urgenta, dupa care a a venit o alta salvare pentru Gica Stroe, care era socat; a si intrat intr-o stare de incostienta pentru 10 zile.

Vreau sa spun ca restul baietilor erau sfasiati de durere, unii si-au rupt camasile de pe ei. Nu mai putea sa faca nimeni nimic cu noi. Era o scena de razboi pur si simplu. Cu foarte multa greutate, dupa vreo ora am reusit sa plecam de acolo”.

Ore funeste

„S-a facut seara, acolo la pensiunea aceea nu am putut sa stam in camere, ne-am strans toti la receptie, pe fotolii si intrebarile noastre se indreptau catre spital. Vanzadu-l ca clipea din ochi ne mai agatam de cate o speranta. Nu am putut sa mancam sau sa dormim. De bautura s-au mai lipit unii, in dorinta de a se anestezia.

Am stat ca la o veghe, iar dimineata pe la 5 am aflat vestea trista ca a incetat din viata. Din informatiile pe care le-am avut de la spital am aflat ca inca mai era constient si l-a intrebat pe doctor in germana ce sanse are, dar a facut in cele din urma blocaj renal.

Intre timp s-a aflat in tara. De la conducere superioara din Bucuresti s-a dat ordin ca echipa sa se intoarca in tara si numai antrenorul Mircea Radulescu sa ramana la spital cu Stroe.

I-am spus lui Viorel Kraus «Bai, Viorele, hai sa-l vedem si noi». Umbla vorba ca sicriul va fi inchis si gazdele noastre care erau gata sa ne faca orice capriciu in acele momente ne-au luat intr-o masina si ne-au dus la morga.

Am spus cine suntem, acolo l-au scos din sertare, au desfacut capacul si l-am vazut. Era aranjat, dichisit, sters, dar de fapt nu mai era. Am inghitit in sec, am simtit o durere in suflet insuportabila si am plecat”.

Un adevar prea greu de rostit

„La Stroe ma duceam zilnic la el la spital si il gaseam ca doarme. Era intr-o rezerva, avea niste aparate conectate si medicii asteptau sa se trezeasa. Era o translatoare care traducea in germana. A zecea zi a deschis ochii si a inceput sa silabiseasca cate ceva si atunci doctorul a inceput sa-i puna intrebari.

A raspuns foarte bine. Stia cum il cheama, cand s-a nascut, ca se afla in Germania. L-a intrebat de ce e in spital, a facut o pauza si i-a spus sa-l intrebe pe domn profesor. Doctorul a insistat sa-i raspunda si el a crezut ca s-a intamplat ceva pe avion.

Am vazut radiografiile, capul arata ca un dovleac copt. M-a intrebat ulterior unde este echipa. I-am spus ca e in program, am evitat sa-i spun ca a plecat si nici nu i-am zis ceva de Aurel Radulescu, erau cei mai buni prieteni, de aia au si ramas in compartiment.

Dupa inca vreo 6 zile, doctorul ne-a spus ca-l externeaza. Am ajuns si l-am intrebat pe medic, cum sa-i spunem ca cel mai bun prieten al lui a murit si ca echipa nu mai e in Germania.

Mi-a zis ca aici nu-i spunem nimic. Sa luam masuri la aeroportul nostru sa vina membrii familiei sa-l ia cu masina, sa-l duca direct acasa, apoi sa mergem odata cu toata echipa si, cand o sa fim acolo cu totii, cineva care stie sa puna problema sa-i spuna cum stau lcuruile, dar sa fie toata lumea pe langa el.

Asa am si facut. El a fost anuntat ca o sa vina niste colegi de-ai lui sa-l vada. Cand a vazut toata echipa a fost foarte emotionat. In cele din urma, a intrebat el unde este Aurica si cand i s-a spus a inceput sa-i curga lacrimi.

Sa stiti ca nu mi-a fost usor sa relatez toate aceste intamplari. In orice caz, Romania a pierdut atunci un mare jucator. ‌In jurul lui se strangea toata generatia de tineri a Sportului”.

La cateva zile dupa moartea lui Aurel Radulescu, sotia sa a nascut.

Bozi a murit tot în Germania

„Studenţii” au fost zguduiţi din nou în 1998 de dispariţia fulgerătoare a lui Laurenţiu Bozeşan.

Fostul mijlocaş stânga din echipa de aur a Sportului din perioada ’84-’87 şi-a pierdut viaţa, la 39 de ani, într-un tragic accident rutier petrecut tot în Germania.

„Bozi”, cum îi spuneau prietenii, s-a prăbuşit în prăpastie cu camionul pe care îl conducea.

Blestemele au lovit din plin Regia şi în 2006 și 2010

Într-o singură zi, 24 martie, au decedat alţi doi foşti fotbalişti reprezentativi din ani ’70-’80. E vorba de Nicolae Tănăsescu şi de Ion Munteanu II, zis „Cabrini”. Ironia sorţii, ambii au fost învinşi de ciroză, la 59, respectiv 51 de ani.

În decembrie 2010, colegul lui Răzvan Lucescu şi al lui Marius Şumudică, Marin Ivaşcu s-a stins, la 43 de ani, din cauza unui stop cardiac şi a fost înmormîntat la Cimitirul Ghencea Militar. Dispariţia lui Ivaşcu întregeşte tabloul trist al dramelor fotbaliştilor Sportului.