Proiectul de operațiuni german a prevăzut împingerea aripii stângi române spre est; împingerea centrului spre sud; împingerea aripii drepte spre vest; atragerea tututor forțelor noastre în munți, unde ar fi fost complet nimicite, fiindu-le stopată ieșirea prin defileul Turnu-Roșu, astupat de trupele alpine ale lui Delmensingen sau prin Valea Oltului, în direcția Făgăraș, unde s-ar fi interpus, între corpul de Olt și armata II, trupe germane.
Falkenhayn dispunea pentru executarea planului său de trei divizii germane, o brigadă alpină și două divizii de cavalerie.
Corpul român Olt s-a constituit, mai întâi în divizie și apoi în corp de armată. Generalul Popovici a luat comanda în ziua de 3 septembrie. Corpul Olt se compunea din divizia 13 comandată de generalul Oprescu până la 10 septembrie, iar apoi de generalul Sănătescu; divizia 23 comandată de generalul Castriș; brigada I de călărași (6 escadroane) comandată de generalul Oprescu.
Cea mai mare parte din unități aveau efectivele reduce la jumătate ca urmare a luptelor la care participaseră. Comandamentul era la Tălmaciu. Misiunea corpului Olt era să se mențină în defensivă pe pozițiile cucerite până atunci. Germanii au fost respinși până la Cornățel, luându-li-se 5 mitraliere și 400 prizonieri.
În ziua de 8 septembrie detașamentul alpin bavarez (foto), comandat de generalul Delmensingen, își terminase concentrarea în zona Polian-Jina (35 km. vest de Sibiu). Era compus din trupe speciale de munte, bine echipate și instruite pentru marșurile și luptele în munți. A doua zi a început înaintarea, prin munți pe un ger groaznic.
Încă din seara de 12 septembrie, ora 6, artileria germană a început un bombardament violent contra înălțimii Gregori unde se găsea un batalion român. La ivirea zorilor au început să fie bombardate și alte sectoare.
Bătălia de la Sibiu nu a fost atât câștigată de partea germană ci a fost mai degrabă pierdută de partea română. O conducere incompetentă, atât a Corpului 1 Armată comandat de generalul Ion Popovici zis „Provincialul” – „ofițer ce rămăsese cu apucăturile unui grad inferior” – cât și a Armatei 2 comandată de un general „dezastruos” – Grigore Crăiniceanu, „au pus trupele încă de la început într-o situație tactică disperată”.
Acest fapt a fost recunoscut și de comandantul Armatei 9 germane, Erich von Falkenhayn, care arăta că pentru a-și asigura victoria a fost nevoie să-și angajeze totate forțele, într-o situație pe muchie de cuțit, din care, dincolo de manevra strălucită de învăluire a Corpului Alpin sau vitejia cavaleriștilor lui von Schmettow, a ieșit cu bine doar deoarece „comandamentul român a acționat extrem de șovaitor și de nesigur”
