„Atenție, gaze!” – Cum a început războiul chimic

 

Pe 22 aprilie 1915, în apropierea satului flamand Langemarck, în zona Ypres, soldații francezi văd venind dinspre tranșeele germane un nor gros gălbui.

Se retrag în fugă. Mai multe sute dintre ei se prăbușesc iar câteva mii vor suferi afecțiuni grave, mulți rămânând handicapați pe viață.

Atinși de clor, un gaz sufocant care atacă căile respiratorii, ei sunt primele victime ale războiului chimic.

Doi ani mai târziu, în noaptea de 12 spre 13 iulie 1917, tot în zona Ypres, războiul chimic depășește un nou prag oribil, odată cu folosirea de către germani a primelor obuze încărcate cu gaz muștar.

Acest gaz vezicant este numit astfel după mirosul său. I se va spune foarte rapid „iperită”, după locul în care a fost folosit.

Când izbucnise Marele Război, în august 1914, strategii privilegiaseră ofensiva, însă, odată cu luna octombrie, trupele se îngropaseră în tranșee.

La nivelul statelor majore, imobilitatea devenise insuportabilă. Se caută modalități pentru spargerea frontului și astfel apare ideea gazelor.

Germania avea avantajul de a fi puterea numărul unu în chimia mondială. De aceea, va avea îndoielnica onoare de a lansa primul atac chimic la Langemarck.

Soldații din acea zonă a frontului primesc flacoanele cu clor lichid și le deschid atunci când vântul începe să bată înspre tranșeele dușmane.

Surprinși, soldații britanic fug imediat din adăposturile lor, iar germanii înaintează în câteva ore mai multe sute de metri.

Însă, lipsiți de întăriri, sunt blocați începând cu ziua următoare de a treia linie de apărare inamică.

Un nou atac chimic german, în același sector, în noaptea din 22 spre 23 mai 1915, se soldează cu un eșec, deoarece britanici, revenindu-și după șocul precedent, s-au putut dota cu tampoane protectoare pentru a face față atacului.

Mai mult, britanicii pregătesc riposta. Primul atac chimic britanic are loc la Loos, în apropiere de Lille, pe 25 septembrie 1915. La fel ca la Lagemarck, rezultatul este necloncludent.

Continuându-și cercetările, germanii revin la ideea obuzelor chimice și pun la punct un gaz vezicant (care atacă pielea) foarte toxică, sulfura de etil diclorat, „gazul muștar”.

Momentul propice vine în iulie 1917, și tot britanicii din sectorul Ypres sunt cei pe pielea cărora are loc experimentul.

Artileria germană declanșează bombardamentul chimic în timpul nopții. Pe moment, britanicii nu simt decât un ușor miros înțepător de muștar.

Însă, în zori, se scoală cu dureri insuportabile și cu umflături și arsuri pe tot corpul.

Aproape 15.000 de soldați sunt afectați, cu sechele grave și durabile. Circa 500 mor. Un număr egal cu cel al victimelor gazului din anul precedent.

În ciuda marii periculozități a fabricării și manipulării lor, obuzele cu iperită vor relansa războiul chimic.

Prioritățile strategice se schimbă: nu se mai pune problema spargerii frontului, ci a zgudui psihicul inamicilor. Din armă tactică, gazele devin o armă de uzură.

În ultimul an de război, pe frontul occidental, o treime dintre obuzele germane au un component chimic, scrie Herodote.

Proporția este mai mică în tabăra anglo-franceză, însă numai pentru că le lipsesc resursele industriei chimice germane.

Bilanțul uman al războiului chimic, evocat de către istoricul Olivier Lepick este de circa cinci sute de mii uciși sau răniți pe frontul occidental, și cel puțin două sute de mii pe cel răsăritean.

Aceste cifre reprezintă aproximativ 3% din pierderile totale ale Primului Război Mondial.