Atacul surpriză de Ziua Pocăinței

 

Pe 6 octombrie 1973, profitând că este Yom Kippur, cea mai mare sărbătoare evreiască, armata egipteană trece Suezul.

Este vorba de 1500 de tancuri, 222 de bombardiere și aproape 300.000 de oameni, care iau prin surprindere trupele israeliene staționate în Sinai, după victoria din iunie 1967.

Sirienii, aliați cu egiptenii, trimit simultan 100.000 de oameni, trei divizii blindate și 1000 de tancuri pe Platoul Golan, ocupat de asemenea de israelieni în 1967.

În patru zile, ei cuceresc Muntele Hermon și orașul Quneitra.

Urmându-i la conducerea Egiptului lui Nasser, Anwar el-Sadat a fost cel care a avut inițiativa războiului, pentru a-și spori prin acest gest de bravură popularitatea în rândurile conaționalilor și în lumea arabă.

Era a patra oară când armatele arabă și israeliană se ciocneau, după războiul din 1948 – consecință a proclamației independenței statului Israel de către ONU, după operațiunea israelo-franco-britanică din Suez din 1956 și după Războiul de șase zile din 1967.

Guvenul israelian este condus de Golda Meir, femeie de mare energie, cu un rol important în lupta pentru independență.

Ministrul israelian al Apărării este Moshe Dayan, aureolat de victoria în războiul fulger de șase zile.

Cei doi, împreună cu restul echipei guvernamentale, temându-se de oprobriul public, nu au vrut să împiedice ofensiva egipteană printr-o lovitură preventivă.

Când atacul egiptean are loc, israelienii sunt luați prin surprindere, ocupați să sărbătorească Yom Kippur (Ziua Pocăinței). Ei suferă astfel cel mai mare șoc din istoria modernă, însă își revin repede. Aruncă grabnic în luptă o forță masivă – 275.000 de soldați.

Israelienii dau o ripostă grea sirienilor într-o luptă teribilă de tancuri, distrug aviația inamică și se angajează pe drumul Damascului.

Pe frontul din sud, în 15 și 16 octombrie, blindatele lui Ariel Sharon trec canalul Suez în celălalt sens și stabilesc un cap de pod de unde amenință Valea Nilului și Cairo.

Mai mult, ele încercuiesc armata a treia egipteană, care se aventurase prea repede de cealaltă parte a Canalului, în Peninsula Sinai.

Majoritatea tancurilor egiptene sunt distruse. Pierderile umane de partea arabă sunt uriașe, dar și israelienii pierd 3000 de oameni, mult față de mica lor populație.

Pe 23 octombrie, Egiptul acceptă un acord de încetare a focului, după o intervenție a ONU.

Siria face același lucru, a doua zi. Doar Irakul refuză orice negocieri, dat fiind că nu are de ce să se teamă, dată fiind distanța mare care îl desparte de front.

Pe 11 noiembrie, Israelul și Egiptul semnează un acord prin care revin pe pozițiile lor de dinaintea conflictului.

În ciuda înfrângerii din teren a armatei sale, Sadat se poate lăuda că a câștigat pariul: a semănat spaima în israelieni și a mobilizat lumea arabă în jurul său.

Va folosi acest triumf relativ pentru a se angaja în negocierile de la Camp David cu Israelul, în 1978. Îl vor costa viața!