Ascensiunea Elenei Ceaușescu la putere și rolul avut în mișcarea comunistă românească
În epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej și în primii ani după 1965, când soțul ei nu acaparase puterea în stat, poate și pentru că, după cum arăta politologul american Kenneth Jowitt, nu era planul lui, Elena Ceaușescu nu avea funcții politice înalte, fiind doar membră a organizației locale de partid, numit după 1965 Comitetul Municipal București. Și-a obținut în anii 1950 o diplomă de inginer chimist în cadrul Politehnicii bucureștene, după care a lucrat în calitate de cercetător.
Ca directoare a Institutului de Cercetări pentru Chimie, Elena Ceaușescu a fost ,,distinsă” de Politehnica din București cu titluri academice nemeritate, în ciuda opoziției unor profesioniști. Pentru a-și spori legitimitatea în fața membrilor de partid și pentru a-și crea o bază de susținere, Elena Ceaușescu a propus acordarea unor privilegii fostelor comuniste din perioada clandestinității, printre care Ana Toma, Sanda Rangheț, Stela Moghioroș. Legăturile personale au jucat un rol uriaș în crearea societății comuniste românești, mai ales la vârful ierarhiei politice, astfel că această mișcarea din partea liderului în ascensiune i-a conferit sprijin din partea vechilor ilegaliști, pe care Ceaușescu a căutat să îi reabiliteze, mai ales pentru a se delimita clar de epoca Dej, în care aceștia fuseseră trași pe linie moartă.
Impunându-se, Elena Ceaușescu ajunsese ca la sfârșitul anilor 1960 să dețină control asupra tuturor institutelor de cercetare românești în domeniul chimiei, un sprijin mai mult decât generos primind din partea ministrului Industriei Chimice de atunci, Mihai Florescu. Treptat, Elena Ceaușescu a ajuns să ocupe funcția de președinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie, iar capitalul politic adunat i-a facilitat accesul inclusiv în Comitetul Executiv de partid.
O comunistă fără mari merite, dar extrem de docilă și consecventă liniei impuse, Elena Ceaușescu a știut să folosească avantajul de a fi soția liderului, nu doar cercetarea fiind la mâna ei, ci și, mai ales după 1970 și în 1980, când și-a atins apogeul politic, aparatul de stat, numirile în funcții importante fiind direct influențate de preferințele ei. De pildă, Manea Mănescu, care a supraviețuit epurărilor mai ales pentru că era unul dintre apropiații Elenei Ceaușescu, sau Florescu, mâna dreaptă a ,,numărului doi” la conducerea Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. După execuția soților Ceaușescu, asupra Elenei Ceaușescu a planat acuzația că derapajul lui Nicolae Ceaușescu i s-ar fi datorat, mai ales în memoriile foștilor securiști.
