Abia scăpată de vikingi, sarazini și unguri, creștinătatea simte o nouă amenințare din partea turcilor. Va urma o jumătate de mileniu de confruntări care se vor încheia cu căderea Constantinopolului.
Cu patru veacuri înainte, în secolul VII, Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Răsărit, tot mai des numit Bizanț, respinsese asalturile flotei arabe grație armei sale secrete, „focul grecesc”. Apoi, bizantinii au rezistat imperiului arab de la Bagdad și își făceau planuri pentru recucerirea Orientului Apropiat.
Însă năvălirea nomazilor turci va pune capăt cu brutalitate visurilor de expansiune bizantine.
Sub comanda lui Toghrul-Beg, turcii din neamul selgiucizilor, deveniți musulmani, preluaseră puterea în Bagdad în 1055. Apoi Alp Arslan, nepot și succesorul lui Toghrul-Beg, ocupă în 1064 Armenia creștină, aflată la frontiera imperiului bizantin.
Împăratul Roman al IV-lea Diogene, realizând prea târziu pericolul, a ieșit înaintea sa cu o armată de peste o sută de mii de oameni, majoritatea mercenari, mulți din ei aventurieri normanzi, dar și… turci. Sultanul nu are decât 50.000 de oameni.
Înfruntarea are loc la poalele fortăreței Malazgird (sau Manzikert).
Trădat de mercenarii turci și de unii dintre locotenenții săi (de pildă, normandul Roussel de Bailleul), împăratul Roman al IV-lea Diogene este înfrânt și luat prizonier.
Învingătorul său îl tratează cu toate onorurile cuvenite rangului imperial, dar îi impune să semneze un tratat de pace catastrofal.
Revenit la Constantinopol, Roman cade victima urzelilor dușmanilor săi, i se scot ochii, iar la curte continuă luptele sterile în ciuda pericolului care creștea.
Fiul și succesorul învingătorului de la Malazgird, Malik Șah, își va extinde imperiul selgiucid până la Marea Egee. Era începutul „turcirii” Asiei Mici. Cultura grecilor, care au adus lumină timp de două milenii acestor teritorii, se afla într-un declin grav.
La Roma, papa Grigore VII este îngrijorat de amenințările care îi pândesc pe pelerinii ce merg în Locurile Sfinte. Și mai grav, imperiul bizantin, ultima pavăză a Europei în fața păgânilor, amenință să cadă.
Papa face un apel la războinicii franci pentru a merge în ajutorul fraților de la Răsărit, dar această chemare nu este urmată.
Malik însuși își mai domolește ambițiile, fiind nevoit să facă față în propria tabără la numeroase răzmerițe și la apariția unor principi independenți, cum ar fi seniorul de la Alamut, șeful celebrei secte a Asasinilor, sau sultanul de Rom (derivație de la „roman”), al cărui sultanat a luat naștere după o înțelegere cu Bizanțul. Din acest sultanat va apărea dinastia otomanilor.
După moartea lui Malik Șah, în 1092, imperiul selgiucid este împărțit între moștenitorii acestuia. Este începutul unui declin rapid. Dar și începutul trezirii creștinătății.
La Clermont, în 1095, papa Urban II reia apelul făcut de predecesorul său, Grigore VII, cu un sfert de secol mai devreme. El va reuși să mobilizeze Prima Cruciadă, dând o lovitură grea turcilor.
