A vorbi cineva numai ca să vorbească e o smintire întreagă.
Nimini nu cântă când n-are glas, așadar pentru ce să vorbim când n-avem sujet de conversație?
A! dar este o manie primejdioasă ce aduce a mulțime de nenorociri, care este acea trebuință, care este acea trebuință mai dărăpănătoare decât luxul cel mai nesățios, acea nevoie obositoare d’a sprijini totdeauna conversația.
O conversație ce amorțește este o osândă, o necinste pentru stăpâna casei; ea trebue s-o mai deștepte cu orice preț.
Într-o primejdie așa de mare de a tăcea oamenii în casă ei îi este iertat orice și cu orice lucru să se ajutoreze; vorbește până se compromite; își povestește aducerile aminte cele mai tainice, își dă pe față tainele și ale tale și ale altuia; zice orice-i vine în cap și tot zice… numai să nu cază conversația.
Daca din nenorocire se va întâmpla ca ea să n-aibă nicio taină, atunci te întreabă pentru ale tale; născocește sute de minciuni, adăogă pe d’a-ntregul că persoanele ce a fost la dumeaei înaintea dumitale-i au spus cutare și cutare lucru despre care nici n-a fost vorbă; pe urmă taie vorba, și începe altele.
Poate să-ți treacă prin gând că doamna cutare a cutezat să zică cutare lucru?
Sau doamna R îmi zicea adineaorea cutare lucru de dumneata.
Pentru că ei nu-i pasă de a compromite pe cei mai buni ai săi prieteni; îndreptarea îi este că de nu vorbia era să cază conversația.
Cunoșteam o femee atăt de exactă la datoriile sale de stăpână de casă, și atât de hotărâtă a alega spre sprijinirea conversației întru toate și pretutindeni, încăt nu se mulțumia a sprijini conversația numai acasă la sine, ci alerga și prin casele altora.
Fie-sa de curănd măritată, plină de simplitate și de smerenie nu prea îi e de ajutor la strălucitele ei isbânzi, lucru care neîncetat o supăra și o făcea a o mustra și a o învăța să iasă în lume.
– Ci vorbește și tu, îi zicea într-o zi, după ce eșiră de la o vizită foarte lungă unde tânăra nici nu-și deschisese gura.
– Dar maică, n-aveam ce să vorbesc.
– O Doamne! dar mai spune cineva și de la sine, mai născocește ceva; ia povestește vreo întâmplare; spune că o căruță pe drum ți-a isbit caleasca încăt era să te răstoarne, sau că pe uliță ai văzut un om ce îl ducea la închisoare; sau doi oameni ce se certa; ca ai întâlnit un mort ce îl ducea la groapă și că pompa era de minune; că deunăzi ți-a furat un șal; în sfârșit zi orice-ți trece prin cap, numai vorbește, că zău mi-e rușine de lume, și altă dată nu te mai iau cu mine.
O măritată de curănd, în vîrstă de șai-spre-zece ani ce ăncă nu iubește nimic decăt pe bărbatu-său și pe care mă-sa o ceartă, plânge foarte lesne.
Așadar tânăra începu să plângă.
Dialogul acesta ținu pe drum până când să ajungă de la vizita ce făcuse la o altă casă unde se ducea trăsura se opri dinaintea unor case minunate; sluga întrebând daca Doamna D priimește vizite, portarul căsca ca de sărbătoare.
Se deteră jos, se urcară, intrară și se așezară la sfat.
Tânăra se ștergea la ochi.
– Ce ai scumpa mea Eliso, o întreabă Doamna D, ai fost bolnavă?
Mama aruncă o căutătură asupra fie-sei, îi făcu cu ochiul să vorbească. Biata fată își aduse aminte că trebue să născăcească istorii.
– Nu, doamna mea, răspunse, dar m-am speriat adineaorea, era să ne răsturnăm.
– Ah Dumnezeule! strigă Doamna D, și cum s-a întâmplat?
Mă-sa nu-și putea de bucurie că fie-sa a început să-i semene.
– O căruță ne-a isbutit caleasca tocmai cănd treceam pe Podul Sfatului.
– Pe Podul Sfatului strigă barona!
– Pă Podul Veilicului, curmă mumă-sa cu o isteciune minunată, pe urmă isvodi o întâmplare pe d’a întregul, liniștiră pe barona, și conversația se urma (…)
