Creată în timpul celui de-lAl Doilea Război Mondial de inginerii britanici de la DMDW (Directorate of Miscellanous Weapons Development), „Great Panjandrum” („Marele Mahăr” într-o traducere aproximativă) a fost o armă gândită a fi folosită la debarcarea din Normandia. Ea trebuia să străpungă sistemul defensiv german, provocând în Zidul Atlantic găuri care să permită trecerea unui tanc, fără pierderi omenești.
Zidul Atlantic, construit de nemți între 1942 și 1944, era înalt de zece metri și gros de șapte pe aproape toată lungimea sa. De-a lungul său se aflau amplasate cuiburi de mitraliere și artilerie. În apele oceanului se aflau ancorate mine și garduri de sârmă ghimpată plutitoare.
În aceste condiții, inginerii britanici își doreau să creeze o armă care să fie lansată de pe o navă și care să fie capabilă să ajungă până pe plajă, iar de aici să intre în zidurile de beton și să le străpungă. S-a estimat că încărcătura de explozibili necesară era de o tonă pentru fiecare astfel de armă.
Așa s-a născut „Marele Mahăr”. Practic, era format din două roți mari de lemn, propulsate de rachete și unite printr-un tambur care conținea în interior o bombă puternică.
Deși proiectului i s-au adus îmbunătățiri pentru ca roților să li se poată atașa mai multe rachete, care să sporească viteza de deplasare , mișcările Mahărului erau greu de controlat. Uneori se învârtea în cerc, alteori mergea pe o roată și apoi se răsturna.
Trebuia să atingă o viteză de 90 de kilometri pe oră, dar această performanță nu a fost obținută la nici una dintre probe. I s-a atașat o a treia roată pentru a-i conferi stabilitate, dar lucrurile nu s-au îmbunătățit.
La ultimul test, rachetele s-au desprins și au căzut pe jos, iar „Marele Mahăr” a speriat un cățel și a fost la un pas să calce un cameraman.
Arma nu a fost niciodată folosită în luptă. În 2009, s-a încercat o recreare a ei, dar nu a funcționat nici de această dată.
Pe internet există mai multe înregistrări video cu teste din Al Doilea Război Mondial și de acum zece ani.
