Apostol Mărgărit s-a născut în 1834, în orășelul Avdela din Macedonia, într-o familie cu tradiție de conducere în comunitatea locală. Nu puțini au fost unchii săi care au ocupat poziția de primari în Avdela, ceea ce îi oferă o moștenire de responsabilitate civică și administrativă.
Educat în spiritul elenist la Ianina, Mărgărit a lucrat inițial ca învățător de limba greacă în comuna bulgărească Gorențî. Dar destinul avea să-l ducă mai aproape de casa sa, în comuna natală și mai apoi în orășelul Clisura. În 1860, în Clisura, Mărgărit a încercat să deschidă o școală aromânească. Datorită unor dispute cu notabilii locali, planurile i-au fost zădărnicite, și el s-a retras la Craiova.
“Nu era de mirare că o minte atât de ageră nu putea să nu se gândească la îmbunătățirea limbii vorbite în familia sa. De aceea, ca învățător de limba greacă ce era, tuturor lecțiilor li le explica elevilor în dulcea limbă a mamei, și aceasta este cauza pentru care copiii de la școala lui învățau foarte bine.
Arhiereul grec, aflând despre ceea ce făcea Apostol Mărgărit, nu i-a părut bine și l-a dat la o parte, pentru că acest lucru vroia să facă ca aromânii să-și cunoască națiunea lor, originea lor; voia ca ei să învețe și limba lor maternă. Dacă se trezeau toți aromânii atunci, nimeni nu i-ar fi mai comparat cu toiagul în mână, pentru că toată lumea știe că grecii nu se găsesc prin Macedonia, și cei care se numesc greci nu sunt decât români curați. Din acest motiv au început să-i pună bețe în roate.
În acel timp, Apostol Mărgărit, mergând în România pentru o moștenire, a făcut cunoștință cu mari patrioți români, care au început să se gândească la frații lor din Turcia. Atunci și-a spus că ceea ce îl trăgea era dorul și a fost angajat ca învățător aromân, mai întâi în Abela și apoi în Clisura, unde a făcut progrese atât de mari, încât numai datorită lui s-au realizat multe. Lui și regretatei sale fiice, eroina Evantia, li se datorează ridicarea în Clisura a Bisericii Sf. Nicolae și a școlii comunale“, scria ziarul Lumina la moartea sa, în 1903.
Apostol Mărgărit, membru al Academiei române
Ironia sorții a vrut ca tocmai atunci, în România, să se lucreze intens pentru răspândirea culturii și limbii române în comunitățile românești din Imperiul Otoman. În 1868, se reîntoarce ca „luminător al poporului” în Abela, apoi revine în Clisura unde, împreună cu Tuliu Tacit, reușește să înființeze mult dorita școală românească.
La câțiva ani după terminarea Războiului de Independență din 1877-1878, Mărgărit a fost numit inspector al școlilor române din Macedonia, un rol care i-a permis să insufle o nouă viață în educația în limba română din regiune. Sub auspiciile sale, numeroase școli românești au fost înființate și s-au dezvoltat, devenind bastioane ale culturii și identității românești.
În anul 1898, Apostol Mărgărit a fost trecut la pensie. Însă recunoașterea meritelor sale nu s-a oprit aici. Pentru contribuțiile sale literare și educaționale, a fost numit membru corespondent al Academiei Române la 3 aprilie 1889. Acesta a fost un om care a atras atât admiratia cât și ostilitatea – un martor al faptului fiind numeroasele atentate la care a scăpat în mod miraculos.
Cu toate că a avut numeroși dușmani și a traversat numeroase obstacole, Apostol Mărgărit rămâne o figură luminoasă în istoria românilor din Balcani. Moștenirea sa educațională și culturală persistă, exemplificând dedicarea și sacrificiul pentru cauza națională și identitară. El este un exemplu de reziliență și vizionarism, ale cărui eforturi au contribuit semnificativ la păstrarea și promovarea identității române într-un mediu adesea ostil și volatil.
Reușita sa: 104 școli românești
Iată una din consemnările faptelor sale: “În cei 25 de ani de inspectorat epocal în Macedonia, ajutat de pleiada dascălilor misionari, a înfiinţat 104 şcoli primare româneşti precum şi 4 şcoli secondare, pe cari le-a condus autoritar şi le-a apărat fanatic de inamici ca şi de amici. A cutreerat neobosit drumurile periculoase din Balcani, a răscolit toate comunele aromâneşti, iar în trei rânduri corpul lui a făcut să ricoşeze vârful pumnalului şi glonţul inamic bravând terorismul balcanic.
A pledat necontenit cauza şcoalei noastre, când la Bucureşti, când la Stambul, când înaintea autorităţilor otomane. A fost mereu atras în lupta înteţită cu diferitele obstacole ce le întâmpina şcoala cu care se identificase. De aceia a fost mereu hărţuit, dar a şi hărţuit pe adversari; a primit lovituri dureroase, dar a şi dat lovituri mortale, în special Patriarhiei Fanarului.
Pildă de energie neînfrântă şi de voinţă neşovăitoare, acest „paratrăznet, neînţeles, al Turciei europene” – cum l’a numit cineva – a fost pretutindeni cunoscut, cu titlul ce l’a purtat cu o mândrie notorie, de „inspectorul şcolar român Mărgărit”. De el se poate spune că a fost cu adevărat „omul Balcanilor” atât de util şcoalei noastre de acolo”.
