Cea mai răspândită astfel de armă rămâne gazul muștar. Era atât de letal, încât nicio mască de gaz nu era eficientă, scrie NationalInterest.
Marele Război a adus în tranșee și gazele toxice, care aveau ca scop eliminarea inamicului.
Nemții au fost cei care, la finele lunii aprilie, 1915, au introdus pe câmpurile de luptă această armă sinistră.
Conflictul mondial care va rămâne în istorie pentru atingerea unor noi culmi ale ororilor și dezumanizării a venit cu o nouă provocare: gazele toxice.
Iar pentru soldații tranșeelor a adăugat un nou echipament: masca de gaze.
Prima utilizare pe scară largă a gazelor toxice a avut loc la 22 aprilie 1915, când nemții au aruncat în luptă o astfel de armă teribilă: 180 de tone de clor lichid, care s-a întins pe o distanţă de 6 km.
În doar câteva minute, avea să formeze un nor galben uriaş, dus de vânt în zona poziţiilor franceze.
Odată inhalat, clorul lichid a distrus plămânii, făcându-i pe oameni să se „înece” în lichidul provocat de propriile corpuri.
Infamul atac a generat o panică imensă, iar forțele aliate au încercat să găsească echipamente de apărare.
Așa au apărut „măștile anti-gaz”, în fapt niște tampoane de vată sau cârpe îmbibate în apă sau chiar în urină.
În 1917, fosgenul a fost răspîndit din avion, iar apoi a fost aruncat gazul Clark pe bază de arsen, care provoca vomă şi greaţă.
Se pare însă că acestea nu au fost primele măști.
În antichitate, grecii foloseau bureții ca măști pentru a-i proteja pe purtători de fum și alți vapori periculoși.
Abia în secolul al XIX, americanul Lewis Haslett a inventat un dispozitiv care filtra praful din aer.
După atacul de la Ypres, britanicii și francezii au căutat modalități de a-și proteja soldații împotriva acestei forme sinistre de atac.
Pânza și tampoanele de bumbac au evoluat într-o țesătură îmbibată chimic, numită Black Veil Respirator.
