Pentru a realiza acest lucru, Marina Imperială Japoneză și-a antrenat fără încetare navele de suprafață în atacuri de torpilă nocturne care ar fi permis navelor sale să se strecoare și să distrugă inamicul.
Marina Imperială nu avea radar, dar studiase bine Geografia locurilor și erau echipate cu binocluri puternice de noapte.
Totuși, totul ar fi fost degeaba fără o torpilă bună, iar Long Lance era ce trebuia.
Long Lance a fost o torpilă mare pentru vremea sa, cu un diametru de aproximativ doi metri, lungime de aproape treizeci de metri și o greutate de aproape trei tone. Avea un focos care era cu 50 la sută mai mare decât majoritatea celorlalte focoase de torpilă.
Cel mai important a fost sistemul de propulsie al Long Lance. Majoritatea celorlalte națiuni au lansat torpile propulsate cu cu abur, motorină sau electrice.
Dar japonezii au optat pentru un sistem bazat pe oxigen pur (inspirat de un design britanic anterior) care putea trimite Long Lance la douăsprezece mile cu o viteză de 48 de noduri, sau la 24 de mile cu o viteză de 36 noduri. Long Lance, de asemenea, lăsa bule la suprafață pentru a avertiza navele inamice că se apropiau de o torpilă.
Americanii au simțit repede înțepătura Long Lance. În bătălia de pe insula Savo, o forță a croazierelor grele japoneze (americanii nu ar fi visat să folosească nave de război grele într-un atac nocturn cu torpilă) și distrugătoarele au surprins forța aliată, scufundând trei crucișătoare grele americane și unul australian.
Retragerea ulterioară a marinei SUA aproape a condamnat garnizoana marină a SUA pe Guadalcanal.
