Amănunte senzaționale despre viața din închisoare a lui Nicu Ceaușescu

 

Portretul făcut de Dumitru Popescu-Dumnezeu fiului lui Nicolae Ceaușescu în ultimul volum al cărții ”Cronos autodevorându-se” este, fără îndoială, cel ai bun din punct de vedere literar pe care l-a primit Nicu Ceaușescu.

Popescu, poreclit ”Dumnezeu” din cauza puterii pe care a deținut-o asupra lumii artelor pe timpul dictaturii, era în închisoare, laolaltă cu toți foștii mebri ai CPEx, forul în care Ceaușescu discutase reprimarea manifestației de la Timișoara, din decembrie 1989.

În Jilava, Popescu îl reîntâlnește pe Nicu Ceaușescu, și poate compara personajul pe care îl întâlnise în perioada în care era primul-playboy al României sociliste cu cel care-și trăia dezastrul în spatele gratiilor.

Nicu Ceaușescu a murit în 1996, avea 45 de ani.

Iată fragmentul:

 

”Cineva ar putea zice: „Uite, se plânge de claustrarea penitenciară, dar nu conteneşte să scoată la iveală personaje de epocă,  de parcă Jilava ar fi fost salon deschis“.

E adevărat, dar abia acum,  la retrospectivă, se conturează „salonul“. Atunci ne interiorizam  involuntar, acaparaţi de propria cădere, ceea ce ne estompa ca individualităţi, ne uniformiza. Nu întâmplător jurnalul meu Timpul lepros este mai mult introspecţie decât proiecţie a curiozităţii spre  lumea din jur, decât cercetarea distribuţiei în modesta noastră  „comedie umană“. 

Am mai pomenit accidental de fiul cel mic al preşedintelui asasinat. A venit la Jilava extrem de bolnav. La el enormul traumatism din decembrie s-a repercutat direct asupra biologiei, afectându-i organe interne vitale. O hepatită contractată în adolescenţă a  degenerat în ciroză, i s-a dereglat tubul digestiv, cortexul n-a mai intrat în inhibiţie decât sub barbiturice, spre ziuă, două-trei ore.

Nu  mi-a fost uşor să recunosc în scheletul ambulant, gătit în veşminte  ţipătoare de sportiv, playboy-ul jovial, flegmatic, puţin impertinent,  de altădată. Obrazul lui căpătase o ciudată culoare maronie, picioarele, ca nişte fuse, abia îl mai ţineau, împleticindu-i-se. Din cauza  slăbiciunii, dinţii păreau prea mari şi rarele tentative de a surâde  stârneau un rânjet cinic, sfidător şi crud, de fapt masca suferinţei ţinută cu disperare în frâu.

În afara medicaţiei, pe care nu ştiu dacă  o respecta, i se stabilise un regim alimentar sever, dar el nu  putea să mănânce aproape nimic. Din când în când, în accese de  voinţă sau ca reflex al vechilor deprinderi, se aventura să-şi facă o  poftă; vomita totul.  Nu ilustra psihologia bolnavului obsedat de el, capricios; se  acoperea cu o artă a disimulării impecabilă, astfel că nu lăsa niciun  colţişor vulnerabil.

Doar că nu mai avea vervă; tăcea ore în şir, privea apatic în dreapta şi în stânga, alunecându-şi privirile peste oameni şi oprindu-le în spaţii nesemnificative, în goluri. Arareori se  declanşa în el un resort, probabil incontrolabil, şi atunci ridica vocea fără motiv, ţipa o mică tiradă cu un timbru rezolut — rest al autoritarismului juvenil de altădată — după care, scârbit de propria  ieşire, întorcea capul ca să iasă din atenţia ascultătorilor.

Adidaşii  butucănoşi, întotdeauna albi, îi scoteau în evidenţă subţirimea  gambelor, semănând cu ale nu ştiu cărui erou de desen animat  pentru reclamă. Purta îmbrăcăminte subţire, de plastic, strident  colorată, din care îi ieşeau gâtul descărnat golaş şi lung şi braţele  uscate.

Fizic devenise o epavă, sufleteşte se redimensionase. Se  învăluia într-un aer autumnal, prematur resemnat. O tinereţe consumată pripit, violent şi global mai scânteia din când în când, ca un  tăciune uitat în spuză, dar sugestia dominantă, emanată fără voie, era de cenuşă încărcată cu fosforescenţă rece. 

Răsfoia reviste şi ziare pe care nu le comenta, nu intra în dispute politice despre realităţile şi oamenii zilei, se complăcea perfect  în condiţia lipsei oricărui atu, făcând apel exclusiv la o ipotetică  simpatie ce i se acordase cândva de unul sau de altul. La mine  venea uneori seara, târziu, şi se aşeza pe marginea patului, într-o  atitudine de tandreţe mută, vizând nu persoana cuiva ci o irezistibilă nevoie de poezie.

Recita un vers, asculta altul, le pecetluia cu  acel rânjet inconştient — în asemenea ocazii părea să aibă tâlc — exprimând o necruţătoare renunţare la toate în schimbul acordului  liric, de dorul căruia mugea lăuntrul său. 

Un timp a stat împreună cu Paul Niculescu-Mizil şi chiar după aceea îşi petrecea ore bune în compania acestuia, cufundându-se într-o tăcere, mie mi se părea că plină de amintiri. Mizil îl  înconjura cu o atenţie paternă — venind dintr-un trecut al lor, de  intimitate familială — tradusă şi în dădăceala curentă pe care cel  vizat o primea cu grimase compătimitor-ironice, de parcă nu el ar fi  avut nevoie de îngrijire, ci celălalt. 

De părinţii lui pieriţi în acel lugubru cataclism moral, nu  pomenea niciodată; nici de trecut, de epoca apusă, de lumea  rămasă în urmă. În general nu părea să-l mai intereseze istoria, se  lămurise că e o himeră şi că îşi alege victimele dintre cei ce o susţin cu propria combustie, cu propriul elan.

Părea convins acum că ea  trebuie trăită de departe, de pe tuşă, din tribună, tot ce-i poţi acorda, dacă eşti înţelept, fiind un zâmbet condescendent. 

Trăia o lungă agonie de muribund lucid, fără dureri şi regrete  şi o convalescenţă luminiscentă, transparentă, a sufletului. Durerea  morală, ca şi boala fatală se convertiseră în seninătatea înţelegerii.  Nu vorbea de trecut, dar acesta ardea în el cu ultimele pâlpâiri,  aruncând umbre diafane pe obrazul întunecat de ciroză şi punând  privirilor un obosit cearcăn sentimental.

Nu comenta propria viaţă,  dar tot ce fusese nesăbuit, lacom şi îngrozitor de efemer se filtra,  lăsând o boare melancolică neexprimată, purtată ca o eşarfă în jurul gâtului, în zilele din ce în ce mai reci care-i înfiorau carnea puţină.  Prezentul, stors de putere, sărac, în destrămare, în loc să-l deprime,  îl încânta, furnizându-i o secretă jubilaţie — ca şi când sensurile  grave ce i le dăruiau ar fi fost o recompensă, nu o pedeapsă.

După un timp, în ciuda influenţei nefaste a cadrului, probabil  ca urmare a odihnei şi decantării sufleteşti, a început să se întremeze fizic. A mai pus carne pe el şi a căpătat putere. S-a înviorat,  răspunzând la unele solicitări, angajându-se în conversaţii prudente, renunţând la tonul înalt, cu excepţia cazului când o făcea în  glumă, ca o indulgentă autoflagelare. 

Avocaţii au făcut adesea pentru el cerere de eliberare pe motiv 

de boală, sau de casare a procesului în virtutea incompatibilităţii fizice.

Institutul medico-legal n-a susţinut-o niciodată, şi instanţele  juridice au respins-o ritos. Ziarele îl blamau că se preface, acuzând  „prinţişorul“ de fanfaronadă, lipsă de bărbăţie, fofilare printre articole de lege. Îl lăsa rece obstinaţia câinească a magistraţilor, ura  celor câţiva medici conservaţi în formolul anticomunismului de la  IML şi nevinovata imbecilitate a ziariştilor.

De altfel, unde să se  ducă? Nu mai avea nici casă, nici familie, Jilava constituind, la propriu, ultimul lui refugiu. Fraţii îi avea pe atunci în puşcărie, părinţii  într-un mormânt incert, şi tot ce posedase nu mai exista, unele bunuri intrând în posesia „revoluţionarilor“.

Ar fi renunţat să se prezinte în aceste  procese absurde, dar n-o făcea fiindcă începuse să asiste la soarta  lui ca la spectacolul unui terţ. Nu-mi mai amintesc exact, dar parcă  în final dosarul său penal a fost returnat tribunalului de fond şi  anulat din lipsă de probe — după ani de hărţuială care l-au costat  viaţa. 

Plecând din închisoare a găsit puterea să-şi trăiască ultima  idilă, cu fiica lui C. Radu, de care am pomenit. Poate a fost cea mai  tihnită, reconfortantă şi împăcată dragoste a lui, nu ştiu dacă arzând în focurile pasiunii, dar încălzită de flăcări umane mângâietoare.

Au dus-o modest, în limitele cuplului mediu obişnuit trecut 

de prima tinereţe, în clarobscurul anonimatului, cel mai prielnic  savurării gusturilor nesofisticate ale vieţii. Şi într-un provizorat cu  scadenţă apropiată.

Boala îl zorea. Şi-a dat sfârşitul într-o clinică  din Viena, unde un filantrop l-a ajutat să se interneze când începuseră hemoragiile varicelor esofagiene. S-a adăugat, după expresia  biblică, părinţilor săi, pe care personal nu ştiu dacă să-i felicit sau  să-i învinovăţesc pentru felul cum l-au crescut.

A fost un playboy,  adevărat fecior de bani gata, sfidând etica de suprafaţă a comunismului. Cred că o anumită parte a tinereţii, cea de dinaintea răspunderilor sociale, ar fi putut să şi-o trăiască pe cât de intens i-ar fi plăcut, atât în claviatura sentimentelor, cât şi a aventurilor juvenile. 

Dar el păruse hotărât să-şi prelungească la nesfârşit vârsta dispenselor, sub privirile îngăduitoare ale doctrinarului inflexibil care  cerea tuturor tinerilor rigoare revoluţionară. Fireşte, nu e uşor să fii  părinte, să faci faţă neprevăzutului reprezentat de urmaşi. Şi aici  vine incertitudinea: când Nicolae Ceaușescu a lăsat băiatului cel mic îngrozitoarea  moştenire a propriului final, dacă acesta n-ar fi fost playboy, n-ar fi  înnebunit, nu s-ar fi sinucis, n-ar fi oferit un spectacol terifiant?

Ca  şi când ar fi presimţit destinele ambilor, tatăl l-a lăsat să trăiască repede şi total, să se pregătească pentru tragedia de care nu-l putea  absolvi, ca şi pentru grabnica-i dispariţie. ”