Koehler a explicat că a fost trimis în SUA pentru a crea o stație de radio secretă. El a adăugat că misiunea sa era să trimită informații despre plecările de trupe americane în străinătate.
Însă, a continuat Koehler, el nu vrea să lucreze pentru naziști. Singurul motiv pentru care a acceptat misiunea era de a putea fugi. Era un catolic și antinazist din Olanda ocupată de Germania, situație pe care nu o putea suporta. Dorea să fugă înainte de a zice sau face ceva care să-l trimită într-un lagăr nazist.
În locul acestei perspective sumbre, voia să lucreze împotriva germanilor ca agent dublu, trimițând în Germania informații autentice, dar fără relevanță.
„Iată dovezile!”
Pentru a dovedi că era cu adevărat un agent german de bună credință, Koehler a arătat personalului consulatului accesoriile furnizate de serviciile naziste – cartea cu coduri, manualul de folosire a radioului, orarul de transmisie al rapoartelor și 6.230 de dolari pentru cheltuieli.
Personalul consulatului l-a crezut pe Koehler, dar nu știa ce să facă cu el și cu nevasta sa. În cele din urmă, au considerat că cel mai bine este să contacteze Departamentul de Stat de la Washington.
Îndată ce Departamentul a auzit expresia „spioni germani” a telefonat imediat la FBI.
O oportunitate pentru Hoover
Când Edgar Hoover a auzit povestea, a recomandat ca soții Koehler să obțină vizele. Directorul FBI nu era prea interesat dacă cei doi sunt spioni sau nu. Pentru el, afacerea era o oportunitate de publicitate: să-și atribuie toate meritele pentru prejudiciile produse serviciilor de informații germane.
Având binecuvântarea lui Hoover, soții Koehler s-au urcat la bordul unui vas portughez neutru, în august 1942, începându-și călătoria spre New York.
Însă, la jumătatea traversării Atlanticului, Koehler a făcut o pneumonie gravă, încât căpitanul a cerut ajutor. Vasul nu avea personal medical pentru a îngriji un bolnav în starea olandezului.
Așadar, căpitanul a lansat semnalul de ajutor internațional, sperând că o navă din apropiere i-ar putea oferi asistență.
Din fericire pentru Koehler, un vas al Gărzii de Coastă americane se afla în preajmă. Gărzile l-au luat pe bolnav și l-au dus rapid la un spital din Florida, oferindu-i îngrijiri pe drum.
Însă nimeni nu a avertizat FBI.
S-a pierdut un spion
Când vasul portughez a acostat la New York, agenții federali au fost foarte iritați când au aflat că Walter Koehler nu se afla la bord.
A fost nevoie de câteva telefoane și de un mare tapaj pentru ca agentul să fie localizat.
Îndată ce Koehler s-a refăcut după pneumonie, FBI l-a făcut agent propriu. Biroul i-a dat lui Koehler propria sa stație de radio din Long Island, instalată într-o casă izolată, înconjurată cu un zid gros și înalt.
Nimeni nu avea acces în apropiere, cu excepția unui grup restrâns de agenți FBI. Câini de pază patrulau permanent.
De asemenea, în casă trei ageni au mâncat, dormit și trăit în casă. Unul dintre ei era totul timpul de veghe.
Koehler nu primise autorizația de a-și trimite propriile mesaje în Germania. Hoover nu avea încredere în el. Un agent FBI, care învățase să imite stilul de transmitere al lui Koehler, felul în care apăsa pe puncte și pe linii în sistemul Morse, trimitea rapoartele și semna cu numele lui Koehler.
Spionul șomer
Când primul său mesaj a fost trimis pe 7 februarie 1943, Koehler nici măcar nu a fost prezent. Cinci zile mai târziu, contactul lui Koehler din Hamburg a trimis un răspuns, transmițându-i „gânduri și urări de bine”, cerându-i să dea dovadă de „prudență și discreție” la viitoarele emisii. Koehler nu l-a văzut niciodată.
Un flux constant de rapoarte a fost trimis în Germania de către agenții federali. A fost stabilit un calendar. Semnalele urmau să fie transmise de FBI în fiecare sâmbătă sau duminică, la ora 8 dimineața către contactul lui Koehler de la Hamburg.
Răspunsurile urmau să fie difuzate de la Hamburg vinerea sau sâmbăta următoare, la ora 19.
Printre informațiile transmise regulat în Germania se aflau buletine meteo, date privind navele în construcție și în reparații, plecările de trupe spre Marea Britanie, precum și datele de identificare ale unităților și ecusoanele acestora.
Multe dintre acestea urmau să devină informații comune – ecusoanele US Army nu aveau să rămână multă vreme secrete după debarcarea trupelor americane în Ziua Z.
Toate aceste informații erau supervizate de US Army pentru a se asigura că sunt inofensive.
Citiți partea a doua AICI
