Adevărul dureros despre sistemul de sănătate din România

 

Infecții intra-spitalicești, lipsa medicamentelor, insuficiența paturilor, corupția, incompetența și nepăsarea cadrelor medicale, epidemii și pandemii – toate acestea sunt aproape nelipsite din buletinele de știri din zilele noastre, inducând cetățenilor o stare de insecuritate, de neliniște și, indirect, o nostalgie după vremurile în care toate acestea păreau să nu se fi întâmplat.

Dar, oare, așa să fi stat lucrurile? Sistemul sanitar românesc a cunoscut înainte de 1989 o epocă dacă nu „de aur”, măcar de normalitate? Un răspuns, fie el și parțial, poate fi oferit prin cercetarea documentelor întocmite de instituția supranumită „ochiul și timpanul”, creditată de români cu capacitatea de a ști tot ce mișcă în țară – Securitatea!

 

Eterna „grea moştenire” – un medic la 15.500 de locuitori!

 

Situaţia sistemului sanitar românesc era departe de a fi una de invidiat în momentul instaurării regimului comunist. Autorităţile recunoşteau că „nu avem o cifră exactă a medicilor din ţară”, dar evaluau „cam la 10.000 numărul total al medicilor practicanţi”. Dintre aceştia, aproximativ 1.000 locuiau şi practicau, sub o formă sau alta, în mediul rural, iar restul de 9.000 practicau în oraşe. La începutul anilor ’40, existau în România un număr de 234 de medici „de circumscripţii urbane”, adică o proporţie de un medic la 12.500 de locuitori, dar dacă se făcea raportarea la numărul total de medici practicanţi, reieşea un medic la 390 de oameni. În schimb, lucrurile stăteau mult mai prost în mediul rural, unde numărul de medici rurali era considerat de autorităţi drept „insuficient” în „aproape toate judeţele ţării”. De exemplu, în judeţul Tutova existau 10 medici rurali pentru 12.695 de locuitori, iar în judeţul Cetatea Albă, 16 medici asigurau asistenţa medicală pentru 21.188 de locuitori. Media era, în mediul rural, de un medic la 15.500 de locuitori.

Nici din punct de vedere al unităţilor spitaliceşti situaţia nu era mai bună. Numărul total de spitale era de 379, cu un total de 24.696 paturi, revenind un pat la 772 de locuitori. De asemenea, existau 795 de farmacii urbane şi 715 farmacii rurale.

Sănătatea publică era într-o situaţie alarmantă. După cum se consemna chiar în „Enciclopedia României” (foto din deschidere este selectată din acest volum), o lucrare îndeobşte elogioasă la adresa stărilor de lucruri din ţară, „ceea ce domină în marea noastră mortalitate generală este proporţia enormă a mortalităţii infantile. În această privinţă ne găsim în faţa unui fenomen cu totul particular: suntem şi astăzi la cifra record de acum 50 de ani, pe care n-o mai aflăm nicăieri în lume şi pe care n-am reuşit să o modificăm cu nimic”. Mai exact, mortalitatea infantilă era „de aproape 20%”. Adică o cincime din copiii care se năşteau în fiecare an, mureau înainte de a intra în al doilea an de viaţă! În cifre absolute, din aproximativ 600.000 de copii care se năşteau anual, aproximativ 120.000 mureau până la vârsta de un an. Adică, statistic, în fiecare zi mureau nu mai puțin de 328 de bebeluși!

După cum recunoşteau oficialităţile vremii, „marea masă a populaţiunii noastre este practic lipsită de orice asistenţă medicală”. Potrivit datelor Institutului Central de Statistică, dintr-un total de 511.901 copii născuţi în anul 1935 în comunele rurale, numai 36,6% naşteri au fost asistate de moaşe cu diplomă şi 0,7% de medic, restul, adică 62,7%, au fost îngrijite de moaşe empirice, lipsite de cele mai elementare noţiuni medicale. Ilustrativ este şi faptul că din copii cu vârsta până la un an, morţi în cursul anului 1936, numai 22,2% au fost văzuţi de un medic! 78,8% au murit fără nici cea mai elementară asistenţă medicală. Raportat la totalul deceselor – copii şi adulţi – abia 31,7% beneficiau de îngrijire medicală, iar restul de 68,3% mureau fără a fi fost măcar văzuţi de un medic sau de personalul medical auxiliar.

Foto: Extras din I. Felix Istoria igienei in Romania in sec. al XIX lea si starea ei la incep sec al XX lea

Bolile făceau ravagii, numărul cazurilor de paludism, sifilis şi tuberculoză fiind îngrijorător de mare. De asemenea, pelagra, trahomul, cancerul , febra tifoidă, dizenteria, difteria, scarlatina, pojarul, tusea convulsivă afectau un număr îngrijorător de mare de români.

Preluând această situaţie dezastruoasă, accentuată de ravagiile provocate de al Doilea Război Mondial, de seceta şi foametea care au urmat în 1946-1947, liderii comunişti au făcut eforturi uriaşe pentru a ameliora situaţia asistenţei medicale. S-au înfiinţat şi construit noi spitale, dispensare, case de naşteri, s-a extins reţeaua de facultăţi de medicină şi şcoli tehnice sanitare, s-au construit fabrici de medicamente, s-au organizat campanii de vaccinare a populaţiei, înregistrându-se succese reale în direcţia îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei.

 

Foto: Anuarul statistic al Ro 1939-1940

Totuşi, treptat, factorul uman, care este esenţial în orice activitate, a început să-şi arate limitele. Preeminenţa activistului de partid în faţa specialistului, marginalizarea unor medici valoroşi, pentru a face loc unor nulități ştiinţifice, dar cu „dosar bun”, degradarea valorilor morale, goana după câştiguri necinstite, nepăsarea generalizată au început să producă daune majore sistemului sanitar românesc, astfel că în anul 1989 acesta se afla, ca şi alte domenii de activitate, într-o situaţie deloc de invidiat.

Foto: Extras din I. Felix Istoria igienei in Romania in sec. al XIX lea si starea ei la incep sec al XX lea

 

NOTĂ: Acesta este primul episod dintr-o amplă radiografie a evoluției și involuției sistemului românesc de sănătate. Bazat pe documente de arhivă, multe prezentate în premieră, serialul își propune ca Istoria să ne ajute să înțelegem prezentul.

Mâine va apărea partea a doua a amplului documentar.

Parteneri