Adevărul despre serialul Cernobîl. Motivele care au încăierat Kremlinul cu HBO

 

Cotată extrem de bine, seria HBO dedicată accidentului nuclear de la Cernobîl a dat naștere unei noi runde de „înțepături” între Est și Vest. Orgolioși, rușii au anunțat deja că pregătesc propriul film despre Cernobîl, care să spună „adevărul”. Până la lansarea acestuia însă, merită să aruncăm o privire de ansamblu asupra producției „occidentale”, punctând câteva dintre motivele pentru care rușii ar trebui să fie cu adevărat supărați pe seria HBO Cernobîl. Mai mult decât atât, ceea ce nu se vede pe sticlă în serialul tv, puteți citi în paginile revistei „Evenimentul Istoric”, și anume, povestea de dinaintea și după tragedia care a împărțit lumea în două. ( Istoricul Mihăiță Enache realizează pentru Evenimentul Istoric un serial foarte apreciat, o istorie neromanțată a tragediei din 1986, bazat pe cercetări proprii în arhive. În curând va apărea al treilea episod. n.n.)

Succesul serialul HBO despre castrofa nucleară de la Cernobîl din 1986 a provocat – cum era de așteptat, de altfel – „valuri” chiar și la Moscova, în inima fostului imperiu sovietic. Iritarea rușilor este, poate, ușor de înțeles: au fost primii care au trimis un om în spațiu, dar și primii care au provocat un accident nuclear de nivel 7 (cel mai mare) pe scara internațională a evenimentelor nucleare. În opinia lor, se impunea ca povestea Cernobîlului să fie „spusă” de un canal rusesc și nu de unul american, așa cum subliniează și jurnalistul Ilya Shpelin, într-un editorial publicat de „The Moscow Times”. Dincolo de „înțepăturile”, justificate sau nu ale rușilor, un lucru este clar și anume că docu-drama „occidentală” Cernobîl prezintă, poate, pentru prima dată accidentul nuclear din 26 aprilie 1986 și urmările sale pe înțelesul publicului larg. Desigur, pe lângă evenimentele petrecute în realitate, cele cinci episoade ale seriei conțin și câteva „derapaje” care – dacă am fi adepții istoriei necosmetizate – am putea spune că ar fi putut să supere, pe bună dreptate, pe ruși.

Un reactor care fumegă precum un vulcan

Fără îndoială, seria HBO este bine cotată și datorită faptului că a fost filmată chiar într-o centrală nucleară, astfel că acuratețea „decorului” din noaptea de 26 aprilie 1986 este redată fidel. Atomocentrala dezafectată de la Ignalina din Lituania a servit drept platou de filmare și datorită faptului că este supranumită ca fiind „sora” centralei nucleare de la Cenobîl. Nimic mai fals. Ignalina avea doar două reactoare RBMK -1500, în vreme ce la Cernobîl se aflau patru RBMK-1000. Ca fapt divers, geamăna Cernobîlului – ca asemănare și tipuri de reactoare instalate – este centrala nucleară de la Kursk, aflată încă în exploatare. Ar fi acceptat rușii filmarea unor cadre despre Cernobîl la Kursk? Greu de presupus astăzi, dar în 1991 au acceptat o astfel de propunere a americanilor pentru filmul „Cernobîl: Avertismentul final”. Doar că acesta, asemeni seriei HBO, nu a reușit să treacă de „bariera lingvistică”, astfel că în ambele producții cinematografice personajele folosesc limba engleză în locul celei rusești, răpind, poate, un pic din realismul acțiunii, fapt de altfel criticat de mulți dintre cei care au văzut serialul.

Reactorul nr. 4 al Cernobîlului – „actorul principal” în jurul căruia se desfășoară acțiunea – a intrat în exploatare în martie 1984, cu trei luni mai devreme față de termenul planificat, marcând astfel devenirea complet operațională a centralei nucleare „V.I. Lenin” de la Cernobîl. Doi ani mai târziu, pe 26 aprilie 1986, în timpul unui test de securitate, reactorul explodează, totodată declanșându-se și un incendiu care a ars timp de 10 zile, eliberând în atmosferă radiații de 200 de ori mai intense decât bomba atomică de la Hiroshima. Fumul extrem de radioactiv care se ridica din ruinele reactorului incandeșcent nu era negru ca smoala – așa cum greșit este prezentat în seria HBO – ci abia putea fi zărit, așa cum se observă și din imaginile surprinse de Anatoly Rasskazov, fotograful centralei, la doar câteva ore după producerea celui mai grav accident nuclear civil din istorie. De altfel, reactorul care fumega precum un vulcan a constituit „decorul” perfect pentru scena prăbușirii unui elicopter chiar în timpul operațiunii de stopare a emisiilor radioactive. Din păcate, și de această dată, realitatea a fost ușor „aproximată” de către regizor care a combinat două evenimente care s-au petrecut la o distanță de câteva luni: „podul aerian” din perioada 27 aprilie – 10 mai 1986 care viza acoperirea reactorului sfârtecat cu o cantitate de 4.000 de tone de nisip, plumb, bor și argilă și prăbușirea unui elicopter pe 2 octombrie 1986, când, pilotul, orbit de soare, a intrat cu palele elicei în cablurile unei macaralei, toți cei patru membri ai echipajului găsindu-și sfârșitul în infernul radioactiv.  

Mintea sclipitoare de la Cernobîl

Adevărata amploare a catastrofei nucleare de la Cernobîl a fost înțeleasă încă din primul moment de Valery Legasov, o minte sclipitoare care avea să joace un rol cheie în comisia guvernamentală care a investigat cauzele exploziei reactorului 4. De altfel, Legasov este unul dintre personajele principale ale seriei HBO, aceasta debutând cu sinuciderea omului de știință în aprilie 1988 și încheindu-se cu mărturia depusă de acesta în timpul procesului de la Cernobîl unde au fost judecați directorul centralei nucleare, Viktor Bryukhanov, precum și cei doi ingineri șefi Anatoli Dyatlov, respectiv, Nikolai Fomin. În realitate, prezentarea defectelor reactoarelor RBMK-1000 în fața completului de judecată nu a avut loc din simplul motiv că Legasov nu a participat la acest proces, la fel cum nu a participat nici Boris Șcerbina și nici Ulana Khomyuk, aceasta din urmă fiind un personaj fictiv care a întruchipat specialiștii care și-au pus viața în pericol pentru aflarea adevărului despre Cernobîl. Lui Valery Legasov i-a revenit în schimb misiunea de a prezenta raportul despre accidentul nuclear din nordul Ucrainei la conferința organizată la sediul Agenției Internaționale pentru Energia Atomică (AIEA), la finele lui august 1986, un eveniment care s-a desfășurat însă cu ușile închise, nefiind permisă prezența jurnaliștilor sau a altor observatori externi. Raportul extrem de detaliat al omului de știință – care afirma printre altele și faptul că în deceniile post-Cernobîl, circa 40.000 de oameni vor muri din cauza accidentului nuclear – i-a șocat pe liderii occidentali prezenți, între care și Hans Blix, directorul AIEA, care au refuzat categoric să accepte aceste cifre, cu această ocazie, Legasov dându-și seama că tendința de a manipula datele nu era doar o „boală”caracteristică Uniunii Sovietice. „Negocierile” între sovietici și occidentali au avut ca rezultat obținerea unei cifre „flexibile”, astfel că la finalul conferinței, nu se mai vorbea de 40.000 de morți probabile, ci mai degrabă de 4.000. Într-un interviu televizat din 2006, Hans Blix, spunea că „acele calcule erau teoretice și se bazau pe modelul Hiroshima: Datele rezultate în urma măsurătorilor la Cernobîl erau coroborate cu datele de la Hiroshima, rezultând astfel un număr de morți, iar dacă multiplici cu 10, presupui că vor fi de 10 ori mai mulți.” În opinia fostului director AIEA, acest calcul nu era însă „exact”, considerându-l ca fiind „ceva empiric”. Prețul Cernobîlului – plătit în vieți omenești – este în continuare o rană deschisă care nu se va vindeca, probabil, niciodată. Indiferent de statisticile, oficiale sau nu, un lucru este cert, și anume, că uitându-te la seria produsă de HBO – ca de altfel la orice film sau documentar despre Cernobîl – ești mai în siguranță decât ai fost în primăvara lui ’86, dacă te-ai fi aflat la epicentrul dezastrului.

Mitul sabotajului

Miza adevărată a „înțepăturilor” dintre Est și Vest este în cazul seriei Cernobîl ușor de observat de oricine, fără să aibă neapărat studii de geopolitică. Șicanele dintre ruși și americani nu sunt de ieri de azi, ci au o istorie destul de amplă în spate, pornind de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial. Faptul că americanii au realizat un film (bun) despre o tragedie petrecută în fosta Uniune Sovietică, a ofensat rușii, care imediat au ripostat. La prima vedere, rușii s-ar părea că au dreptate. Oare cum s-ar simți americanii dacă Rusia ar realiza un film în care ar fi prezentate evenimentele din 11 septembrie 2001? Sau ca să înțelegem mai bine adevărata problemă, oare cum ne-am simți noi, ca români, dacă un stat străin ar realiza un film despre Vlad Țepeș iar actorii ar vorbi în engleză? Cu siguranță, nu confortabil, poate chiar furioși că „vin unii din afară să facă bani din istoria noastră”. Dar oare noi am mai făcut vreun film cu Vlad Țepeș după ’89? Nu! Un răspuns care, de altfel, este aplicabil și în cazul rușilor, care au așteptat lansarea seriei HBO pentru a face anunțul că pregătesc propriul film despre Cernobîl care să prezinte „adevărul”. Însă despre care „adevăr” este vorba? Demersul rușilor – adică filmul – care se vrea a fi înainte de toate o ripostă fermă, pleacă însă de la unul dintre miturile Cernobîlului – sabotajul – rezultatul final fiind ușor de anticipat. Nedovedit (încă) din punct de vedere istoric, mitul sabotării centralei nucleare din nordul Ucrainei de către un agent american este un miraj moștenit de la defunctul KGB, un serviciu secret pentru care primordial nu era o exploatare a centralei nucleare de la Cernobîl în condiții de maximă securitate, ci construirea de garduri în jurul acestei pentru eliminarea posibilității infiltrării inamicului. Logic vorbind, de ce ar fi fost nevoie de un sabotaj când centrala nucleară de la Cernobîl se confrunta cu grave probleme tehnice atât din punct de vedere al construcției, cât și în ceea ce privește exploatarea. Evident, toate aceste probleme au fost minuțios consemnate de KGB, documentele fiind ulterior clasificate ca secret de stat până în 2018, când în cele din urmă au fost făcute publice. Din păcate, atunci, ca și în zilele noastre, minciuna este în continuare ridicată la rang de adevăr. Și totuși, supărarea rușilor pe seria HBO Cernobîl este justificată? Da, este, pentru că indiferent de bugetul (generos) avut la dispoziție de americani, aceștia nu au putut reda corect inconștiența unei puteri care a pus pe primul plan producerea unei cantități cât mai mari de energie electrică în detrimentul securității propriului popor. Ceea ce nu au înțeles autoritățile sovietice la timpul potrivit a fost „plătit” extrem de scump cu viețile a numeroși oameni care s-au stins, dar și cu sănătatea celor care încă se luptă cu boli provocate de accident pentru un ideal muncitoresc: „Țării cât mai mult curent!” Din păcate, Cernobîlul este un reper al istoriei care va arăta mereu care este prețul incompetenței când aceasta este ridicată la rangul de politică de stat.