În urmă cu 14 ani o ştire făcea înconjurul lumii: armata israeliană părăsea Fâşia Gaza.
La 15 august 2005 forţele armate israeliene au început să-şi retragă posturile şi cele 21 de colonii din zonă.
Premierul de atunci, creierul acestei decizii, Ariel Sharon, a promis că regiunea va deveni mai sigură dacă armata se va retrage din teritoriile ocupate în 1967.
A meritat?
Decizia a înfuriat la culme pe unii și a dat speranțe altora.
După 14 ani, încă persistă întrebarea: retragerea israeliană din Gaza, decisă în 2005 de Sharon, a servit cauzei păcii?
Atacat de unii cu furie și admirat de alții, fostul premier Ariel Sharon a marcat geopolitica vremurilor sale de o manieră incontestabilă, prin luarea unei decizii care a bulversat raportul de forțe, percepția și perspectivele găsirii unei soluții la conflictul israelo-palestinian.
Această schimbare strategică a suscitat critici puternice chiar în tabăra lui Sharon. De ce – i s-a reproșat fostului premier – o retragere unilaterală, fără a cere taberei adverse nicio concesie – cât timp teritoriul palestinian putea fi utilizat pentru lansarea de atacuri teroriste la adresa populației civile din Israel?
Opoziție la el în ogradă
Pe atunci, din Fâşia Gaza erau lansate în continuu rachete către Israel.
În plus, Guvernul de la Ierusalim a dorit să dea un implus printr-o iniţiativă proprie presiunii internaţionale privind soluţionarea conflictului din Orientul Mijlociu.
Planul premierului Sharon s-a impus în faţa opoziţiei venite chiar din interiorul formaţiunii sale, Likud.
Zeci de mii de oameni au protestat atunci faţă de intenţiile lui Sharon.
Furia creată de decizia retragerii din Gaza a fost atât de profundă, încât actualul premier israelian, Benjamin Netanyahu, a mers până acolo încât a demisionat din postul de ministru pe care îl ocupa la momentul respectiv.
Pe scena politică s-a produs un cutremur. Sharon a fost nevoit să creeze un nou partid politic, Kadima, cu ajutorul căruia să poată să-și pună în aplicare acțiunea guvernamentală.
După 38 de ani de ocupație, israelienii s-au retras, conform planului lui Sharon, din 21 de colonii, punând capăt colonizării acestui teritoriu.
La 12 septembrie 2005, după trei săptămâni, trupele israeliene s-au retras și ele din Fâșia Gaza.
În ciuda opoziției, 9.000 de militari și coloniști israelieni au părăsit Fâșia Gaza.
Armata a distrus o mare parte dintre clădirile ocupate anterior.
Guvernul de la Ierusalim a promis despăgubiri. Deşi trupele au părăsit regiunea, numeroase oraşe israeliene au continuat să fie atacate de către radicalii palestinieni. Armata israeliană a ripostat cu atacuri aeriene.
Situaţia a scăpat de sub control de mai multe ori. Deşi Israelul controlează sever graniţele, mişcarea Hamas continuă să-şi consolideze arsenalul militar.
Evident că atacurile teroriste lansate dinspre Fâșia Gaza au adus dezolare în Israel, ba chiar furie, mai ales în ultimii ani, în care atacurile cu dispozitive incendiare pârjolesc teritoriul israelian din apropierea Fâșiei.
După 14 ani
Și totuși, urmările retragerii tind să justifice decizia lui Ariel Sharon.
Este clar că Mișcarea Hamas, care controlează Fâșia, este conștientă că orice atac terorist lansat la adresa populației din Israel, cu riposta pe care o atrage după sine, aduce prejudicii serioase rolului său de guvernant de facto al Fâșiei Gaza.
Până la urmă, comunitatea internațională se va întreba: OK, acum, că israelienii s-au retras, ce mai vreți, de ce nu încercați să construiți pacea?
De ce continuați teroarea?
Din păcate, se pare că Mișcării Hamas îi convine statu-quo-ul. Și nu îi pasă prea mult de deteriorarea condițiilor de viață ale populației. Lupta este mai mult pentru arătarea mușchilor și consolidarea unei imagini de jucător inconturnabil în zonă.
Rivalitatea ancestrală dintre Mișcarea Hamas și principala componentă a Autorității Palestiniene, partidul Fatah, a căpătat o turnură și mai violentă. Hamas și Fatah sunt într-un război permanent în tranșee și nu ocolesc nicio metodă de anihilare reciprocă, alternând perioadele de relaș cu cele de confruntare directă.
Consecința este tot în teren, la omul de rând, unde gestionarea teritoriului aflat sub controlul celor două tabere rivale palestiniene lasă de dorit.
Cei aproximativ 1,8 milioane de palestinieni din regiune n-au motive să se bucure de evoluţia situaţiei. Sărăcia, şomajul şi ciocnirile între grupările palestiniene şi armata israeliană le fac viaţa un calvar.
Între timp, în Israel, multă lume consideră că retragerea a fost o greşeală. De aceeaşi părere este şi actualul premier, Benjamin Netanyahu care, în 2005, s-a retras din funcţia de ministru al Finanţelor în semn de protest faţă de planul lui Ariel Sharon.
"Am greşit când am crezut că, după retragere, Gaza ar putea deveni Hong-Kong-ul Orientului Mijlociu" – spunea acum cinci ani, la rândul său, liderul opoziţiei Isaac Herzog.
"Retragerea a dus la acapararea puterii de către organizaţia Hamas în Fâşia Gaza, la o creştere a traficului de arme şi la creşterea spiralei violenţei", afirma și Shmuel Even, membru al Institutului de studii de securitate din Tel Aviv.
Când Sharon a retras trupele şi civilii din Fâşia Gaza nu a existat un acord cu Autoritatea Palestiniană. Că lucrurile ar fi stat diferit dacă retragerea şi predarea puterii ar fi avut loc la iniţiativă comună, e pură speculaţie.
Că atentatele comise în teritoriul israelian ar fi fost mai numeroase, asta pare a fi o certitudine. Securitatea Israelului s-a îmbunătățit, totuși. Desigur, cu niște costuri imense, și asigurată doar de Israel, dar descurajarea pare a fi ceva mai eficientă față de ceea ce se întâmpla înainte de 15 august 2005. Pacea este, însă, tot o nălucă.
Retragerea de pe scena israeliană
La 4 ianuarie 2006 Ariel Sharon a suferit un puternic atac cerebral. Presa din întreaga lume, inclusiv din România, l-a vegheat, la propriu, în fața spitalului, la Ierusalim, săptămâni întregi.
Am fost acolo, relatând pentru Jurnalul național. În două reprize: imediat după internare, în ianuarie, și apoi în februarie, când un zvor cuprinsese mapamondul – Sharon moare.
Un israelian, trecător prin zona spitalului Hadassa, unde era internat Sharon, a comentat atunci: ”Dă Doamne să moară repede, să nu aibă soarta lui Yitzhah Shamir, să îl uite lumea!”.
A plecat când a vrut el
Sharon a murit după opt ani de comă!
“Tata a plecat când a vrut el”, a declarat unul dintre fiii lui. Om de stat cu instincte puternice, avid de putere, combatant, viclean, strateg militar sclipitor, Arik – în română “Leul” – s-a simțit destinat să scrie istorie.
A avut o viață zbuciumată atât în plan public, cât și personal. A fost căsătorit cu două surori născute în România. Le-a pierdut pe amândouă în condiții dramatice.
“Războinicul”, și-a intitulat Ariel Sharon autobiografia.
Un titlu potrivit pentru a sintetiza viața unui fost militar care a luptat în toate războaiele de la înființarea statului Israel. Nu doar fizicul impunător i-a atras porecla de ”Buldozerul”. Era brutal, impetuos, impulsiv, combativ, de un umor muscator, atat pe campul de lupta, cat si in politica.
????#OnThisDay 14 years ago, Israel started pulling out of the Gaza Strip.
Many around the world told us that by taking down the settlements and withdrawing to the 1967 line we would get peace.????️
14 years on, instead of peace, this is what Israelis have to endure???? pic.twitter.com/9VFhzWBycS
— Mark Regev (@MarkRegev) August 15, 2019
