Constantin Giurescu s-a născut într-o veche familie de moșneni din satul Chiojd, județul Buzău, unde a parcurs și clasele primare. A urmat Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești iar ulterior a studiat în capitală, absolvind în 1898 Facultatea de Litere a Universității din București, cu o licență în filozofie și litere.
Între 1898 și 1902 a fost profesor de istorie la Liceul Unirea din Focșani, iar între 1902 și 1903, director la Liceul Alexandru Hâjdeu din Buzău. Beneficiind de o bursă de stat, a urmat la Viena cursuri de specialitate, efectuând și stagii practice și de cercetare la cele mai importante arhive din capitala Imperiului Austro-Ungar.
La revenirea în țară, în 1906, a fost transferat la Școala Secundară Cantemir Vodă din București.
În 1908 este angajat la Ministerul Afacerilor Străine, în funcția de Șef al Serviciului Arhivelor, având în vedere experiența sa în domeniu la Arhivele din Viena. În același an obține titlul de doctor în litere al Universității din București, în anul 1912 ocupând și postul de conferențiar la Facultatea de Litere.
Constantin Giurescu este unul dintre reprezentanții „școlii noi” a istoriografiei române, alături de Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga și Vasile Pârvan, având o contribuție originală la studiul critic al vechilor instituții și structuri sociale, precum și al cronicilor medievale și izvoarelor străine despre istoria românilor.
Aceste contribuții originale au determinat alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Române, în 1909, devenind membru titular al Academiei Române în 1914.
În 1918 a fost numit și Secretar General al Ministerului Instrucției Publice (Educației).
„Spirit original, minte bogată”
Constantin Marinescu, fostul său student, îl caracteriza astfel în volumul omagial „În amintirea lui Constantin Giurescu: la douăzeci și cinci de ani de la moartea lui (1875-1918)”, București, 1944: „Spirit original, minte bogată, învățat înzestrat cu un ascuțit simț al răspunderii celor puse pe hârtie. Constantin Giurescu ajunsese la concluzii noi în ce privește pe unii dintre cronicari (Grigore Ureche de pildă), dar, mai ales, reușise să lumineze importantul capitol – puțin atins de cercetătorii anteriori – al vechilor instituții.”
În funcția de Șef al Serviciului Arhivelor Ministerului Afacerilor Străine, Constantin Giurescu s-a confruntat cu o realitate instituțională descurajantă, cauzată de lipsa de interes, de resurse materiale și de personal, acest compartiment fiind considerat neimportant pentru minister.
