În anul 799, Papa Leo al III-lea a fost atacat de romani, care au încercat să îi scoată ochii și să îi taie limba. Acesta a reușit să scape și s-a refugiat la Paderborn (Germania), sub protecția regelui Charlemagne.
Cunoscut și sub numele de Carol cel Mare sau Carol I (2 aprilie 748-28 ianuarie 814), el a fost rege al francilor începând cu 768 și rege al lombarzilor din 774.
În noiembrie 800, Charlemagne i-a oferit protecție Papei la revenirea la Roma și a susținut organizarea unui nou Sinod la 23 decembrie, când Papa i-a jurat recunoștință veșnică.
Conform history.info, două zile mai târziu, Charlemagne a participat la slujba oficiată cu ocazia Crăciunului, alegând să intre pe o intrare laterală, pentru a evita ochii curioșilor.
Cu ocazia slujbei din vechea Basilică San Pietro din Vatican, Papa Leo l-ar fi văzut pe Charlemagne, din senin i-ar fi pus corona pe cap și l-ar fi proclamat noul împarat al romanilor, reinstaurând după 324 de ani Imperiul Roman de Apus, cunoscut ulterior drept “Sfântul Imperiu Roman”. Prin această decizie, Papa anula legitimitatea la tron a Împărătesei Irina a Constantinopolului.
Surprins, dar nu s-a opus
Sursa citată notează că Charlemagne a fost surprins, dar nu s-a putut opune. El avea să declare ulterior că dacă ar fi știut de intențiile Papei, nu ar fi participat niciodată la slujbă. Sfântul Imperiu Roman avea să reziste până în 1806.
În rândul istoricilor a rămas și astăzi un subiect de controversă dacă Charlemagne a știut de intențiile Papei, dacă totul a fost o scenă bine regizată sau dacă într-adevăr Papa a încercat să își asigure protecție pe termen lung prin această decizie surprinzătoare.
Istoricul britanic Roger Collins, expert în istorie medievală și profesor la Universitatea din Edinburgh, susține teoria că pentru Charlemagne, titlul de împărat al romanilor nu era un motiv de glorie, fiindcă secole la rând francii s-au mândrit că au luptat cu succes împotriva romanilor.
Miza a fost mult mai mare pentru Papă, care și-a reconfirmat dreptul și puterea de a numi noul și viitorii împărați ai romanilor. Teama unui conflict cu Imperiul Bizantin era uriașă, probabil și de asta pe sigiliul său, până la decesul din 814, Carol a continuat să folosească doar “creștin, protectorul Carolilor, rege al Francilor”.
Susținerea Papei nu a mai fost la fel de mare în 813, când Carol și-a autoproclamat fiul în funcția de împărat, fără acordul Romei, ci doar cu suportul francilor.
Conform instoricilor, a fost un semn cât de poate de clar de independență față de Roma și de înțelegere a imperiului ca un bun al francilor și nu al romanilor. Situația s-a menținut secole la rând, până când strănepoții lui Charlemagne n-au mai putut oferi un urmaș la tron, iar Papa profitând de ocazie era hotărât să numească pe oricine care să îi asigure protecția la Roma.
