Distribuie știrea: Facebook | Twitter

A fost divizarea dintre Crixus și Spartacus motivul înfrângerii armatelor de sclavi?

Datorită filmului emblematic din 1960, rebelul gladiator „Spartacus” este cunoscut chiar și de cei care nu cunosc foarte bine istoria romană. Cu toate acestea, în ciuda popularității poveștii faimoasei rebeliuni a sclavilor, se cunosc destul de puține lucruri despre mâna dreaptă a lui Spartacus, Crixus.

Atunci când antrenorul de gladiatori Lentulus Batiatus l-a cumpărat pe Spartacus și l-a trimis pentru a fi instruit la Capua, cu greu și-ar fi putut imagina că numele noului său luptător va fi amintit timp de mii de ani.

Scriitorul roman Florus, care a trăit la peste un secol după rebeliunea sclavilor, a afirmat că „Spartacus era un mercenar din Tracia”, o zonă mică mărginită de Balcani și de Marea Mediterană. Spartacus ar fi dezertat din armata romană înainte de a deveni „un gladiator”.

La școala din Capua l-a întâlnit pe camaradul său, Crixus

Asemenea lui Spartacus, se știu puține lucruri despre Crixus înainte de rolul său în revolta sclavilor, cunoscută sub numele de Al Treilea Război Servil. Istoricii îl suspectează pe Crixus că era originar din Galia, deoarece numele său are origini celtice. Crixus reprezintă un derivat din latinescul „Cripsus”, care înseamnă „cu capul creț”.

În ciuda portretizării fascinante a gladiatorilor de către Hollywood, Spartacus și Crixus au fost considerați de Lentulus Batiatus drept „simple proprietăți și au fost tratați puțin mai bine decât animalele”. Plutarh descrie cum „nu făcuseră nimic rău, dar, pur și simplu din cauza cruzimii proprietarului lor, au fost ținuți în izolare strânsă până când a venit momentul să se angajeze în luptă”.

În anul 73 î.Hr., Spartacus nu mai suporta viața de sclav și a început să pună la cale un plan de evadare

Strategia sa inițială a fost ca un grup de aproximativ 200 de sclavi să fugă peste Apenini, departe de romani, dar planul a fost zădărnicit atunci când stăpânii lor au aflat despre evadare.

Roma se confruntase deja cu două revolte ale sclavilor în ultimii 50 de ani și, deși ambele fuseseră înăbușite cu succes, acestea au avut un preț ridicat. Într-un oraș în care sclavii erau mult mai numeroși decât cetățenii, gândul unei revolte a servitorilor a stârnit o teroare deosebită în inimile romanilor, iar orice potențial răzvrătit a fost tratat fără milă.

Totuși, în loc să se supună torturii și morții, sclavii au decis să dea o lovitură preventivă. Un grup de aproximativ 78 de gladiatori au reușit să pună mâna pe arme și să lupte pentru a ieși din școală înainte de a fugi în mediul rural. Acolo, Spartacus, Crixus și un al treilea gladiator, Oenomaus, au fost aleși lideri ai rebelilor.

Gladiatorii fugari ai lui Crixus

Sub conducerea celor trei bărbați, armata de sclavi a început să jefuiască zona rurală din jur. Pe măsură ce se răspândea vestea succesului lor, tot mai mulți sclavi s-au mobilizat pentru a li se alătura. Astfel, în scurt timp, numărul lor va ajunge la peste 70.000 de sclavi.

Ceea ce fusese cândva un plan de evadare al sclavilor s-a transformat într-un război total, despre care istoricul Appian a relatat că s-a produs deoarece sclavii „care inițial se mulțumiseră doar cu evadarea, au început curând să caute să se răzbune pentru perioada petrecută sub robie”.

Inițial, romanii i-au considerat pe fugarii drept un grup de bandiți rătăcitori și l-au trimis pe generalul Gaius Claudius Glaber cu o forță de trupe în mare parte neexperimentate pentru a se ocupa de ei.

Sub conducerea foștilor gladiatori, armata de sclavi i-au provocat lui Glaber o înfrângere zdrobitoare. Fiind alarmați, romanii au trimis o a doua forță militară sub comanda lui Publius Varinius. Sclavii nu numai că au anihilat și această armată, dar „Spartacus însuși a capturat calul lui Varinius; atât de aproape a fost un general roman să fie luat prizonier de un gladiator.”

Divizarea liderilor

Din motive necunoscute de romani, armata de sclavi s-a împărțit în două, o facțiune fiind condusă de Spartacus, iar cealaltă de Crixus. Cu toate acestea, Plutarh sugerează că scindarea a fost ostilă, Crixus plecând din cauza „aroganței și mândriei sale”.

S-a speculat despre Crixus faptul că a vrut să profite de haos și să mărșăluiască asupra Romei, în timp ce Spartacus era în sfârșit pregătit să fugă și să se întoarcă acasă. Oricare ar fi fost motivul divizării, aceasta a fost ocazia pe care romanii o așteptau.

În decurs de un an, forța mai mică a lui Crixus, de 30.000 de oameni, a fost atacată de armata lui Lucius Gellius lângă Muntele Gargano. A fost prima dată când Crixus a fost pus la încercare de romani pe cont propriu și, „deși era egalul lui Spartacus în privința curajului”, nu era la fel „în privința bunului simț”. Armata de sclavi a suferit prima înfrângere, iar Crixus a fost ucis în luptă.

Spartacus și restul armatei sale aveau să fie înfrânți în cele din urmă de armata lui Marcus Licinius Crassus în anul 71 î.Hr. Spartacus a murit „luptând cu mult curaj în prima linie”, iar „cei 6.000 de sclavi care au supraviețuit au fost luați prizonieri și crucificați pe tot drumul de la Roma la Capua”, pentru a servi ca o măsură sumbră de descurajare pentru viitoarele rebeliuni.