Se bucura și de aprecierea și încrederea deplină a conducătorului României comuniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care l-a ales personal pentru această funcție, spre a pune în aplicare un nou curs al politicii externe românești.
Va deveni astfel cel mai longeviv ministru de externe român din toate timpurile, din 21 martie 1961 până la 18 octombrie 1972, când a fost eliberat din funcţie de Nicolae Ceaușescu, care îl percepea ca pe un adversar politic personal, posibil concurent și succesor la conducerea României socialiste.
Corneliu Mănescu (6 februarie 1916-26 iunie 2000) a urmat cursurile Facultății de Drept a Universității din București între 1936 și 1940, învățând limbile franceză și, mai apoi, rusă.
A fost atras de ideile comuniste de tânăr, alăturându-se Partidului Comunist din România încă din 1936.
A practicat jurnalismul din facultate, abordând subiecte de politică internațională, articolele sale fiind tipărite de unele publicații de stânga, în principal ,„Dacia Nouă”, unde secretar de redacție era Silviu Brucan.
În timpul celui de-al doilea război mondial a fost concentrat pentru satisfacerea stagiului militar între noiembrie 1939 și ianuarie 1941, iar apoi a lucrat din 15 ianuarie 1941 până la 1 iulie 1945 la Direcția Centrală de Statistică București din cadrul Institutului Central de Statistică, condus de Sabin Manuilă, fiind astfel protejat, alături de alți intelectuali simpatizanți și militanți comuniști.
După 23 august 1944, începe cariera politică de activist comunist a lui Corneliu Mănescu, inițial în cadrul Comitetului Regional Bucureşti și Comitetului Central al PCR.
În condițiile comunizării accentuate a instituțiilor de stat, de la 1 februarie 1947 a fost trecut în rândul cadrelor militare, cu gradul de locotenent-colonel, și a fost avansat până la gradul de general-locotenent, până la 30 septembrie 1960, când a trecut în rezervă.
A fost unul dintre adjuncții ministrului Forțelor Armate Emil Bodnăraș între 1948 și 1955, fiind pe rând şef al Casei Centrale a Armatei (1948), locţiitor și apoi şef al Direcției Superioare Politice a Armatei (1952), şef al Direcţiei Cadrelor Forţelor Armate (1955).
A mai îndeplinit funcțiile de vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării (1955-1960) și vicepreședinte al Uniunii de Cultură Fizică și Sport (1957-1960).
În anul 1960 este transferat în Ministerul Afacerilor Externe, fiind numit șef al Direcției politice din Centrala MAE de la București, echivalentul Directorului Politic din ministerele de externe din țările democratice.
În lungul său mandat a contribuit la reorganizarea internă pe baze profesioniste a Ministerului Afacerilor Externe și reafirmarea curajoasă și pragmatică a României în relaţiile internaţionale, atât în cadrul blocului statelor comuniste, cât şi în raport cu statele occidentale, cu care a relansat, reluat și dezvoltat relațiile bilaterale.
În această perioadă s-a realizat deschiderea în întreaga lume a unor noi oficii diplomatice și consulare și reprezentanțe comerciale ale României, o atenție deosebită fiind consacrată stimulării relațiilor economice, științifice și culturale, chiar și în țări în care pozițiile politice erau divergente.
