9 septembrie 1976: Moare Mao Zedong
Mao s-a născut în China în 1893. În anii 1910, s-a alăturat mișcării naționaliste împotriva guvernului regal chinez decadent și ineficient și a străinilor care se foloseau de acesta pentru a exploata China. Cu toate acestea, în anii 1920, Mao a început să își piardă încrederea în liderii mișcării naționaliste. El a ajuns să creadă că numai o schimbare revoluționară a societății chineze ar putea aduce eliberarea de sub dominația și subjugarea occidentală.
În 1921, a devenit unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist Chinez (PCC). Primii ani ai lui Mao în calitate de comunist nu au fost ușori. A fost în mod constant în pericol de a fi arestat și executat de către forțele guvernamentale chineze. Mai important, el s-a despărțit adesea de colegii săi comuniști, mulți dintre aceștia fiind în favoarea copierii servile a Revoluției bolșevice care a adus comunismul la putere în Rusia. Mao a insistat că revoluția în China va veni de la oamenii de la țară, nu de la muncitorii din mediul urban.
În 1935, Mao a preluat controlul asupra PCC
În pragul înfrângerii de către forțele naționaliste chineze, PCC a fost atacat dur de Mao pentru lipsa de zel revoluționar și pentru strategia militară deficitară. Disperați, majoritatea membrilor PCC au renunțat la control în favoarea lui Mao. De-a lungul anilor 1930 și până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, forțele lui Mao și-au continuat atacurile împotriva guvernului chinez. În cele din urmă, acestea au ieșit victorioase în 1949, iar în acel an a fost declarată Republica Populară Chineză comunistă.
Mao și-a arătat clar dedicarea pentru lupta constantă cu Occidentul atunci când, în 1950, a trimis sute de mii de soldați chinezi în Coreea de Nord pentru a lupta împotriva trupelor americane în timpul Războiului din Coreea. Războiul a făcut ravagii timp de aproape trei ani, încheindu-se cu o încetare a focului în 1953.
La sfârșitul anilor ’50, Mao a început să se retragă din rolul activ în guvernul chinez, dar a revenit în forță la mijlocul anilor ’60, când a condus „Revoluția culturală”, care a fost concepută pentru a revigora ceea ce el considera a fi spiritul revoluționar al națiunii, aflat în declin.
„Revoluția” s-a rezumat la apeluri frenetice din partea lui Mao și a susținătorilor săi la o mai mare dedicare față de adevăratele idealuri ale comunismului și la atacuri verbale din ce în ce mai vehemente atât împotriva Uniunii Sovietice (din cauza tendințelor sale „revizioniste”), cât și a „agresiunii imperialismului” din partea Statelor Unite. Mii de chinezi au fost uciși sau întemnițați de către tinerii susținători ai lui Mao, numiți Gărzile Roșii.
Pe plan internațional, anumite forțe îl împingeau pe Mao să caute o relație mai strânsă cu Statele Unite. De la începutul anilor 1960, relațiile dintre China și Uniunea Sovietică s-au deteriorat constant, iar între forțele lor armate respective au avut loc frecvente ciocniri la graniță. La sfârșitul anilor 1960, Mao a ajuns să considere Uniunea Sovietică drept o amenințare mai periculoasă pentru China decât Statele Unite. Prin urmare, a căutat relații mai strânse cu americanii, sperând să îi folosească ca aliați în lupta sa cu sovieticii. Eforturile lui Mao au dus la o schimbare dramatică a relațiilor dintre SUA și China, culminând cu vizita istorică a președintelui Richard Nixon în China în 1972.
Întâlnirea cu Nixon a fost unul dintre ultimele mari succese publice ale lui Mao. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, Mao a început să facă apariții mai puțin frecvente. De asemenea, a început să sufere de efecte ale bolii Parkinson.
Mao a murit în 1976, deținând încă funcția de președinte al Partidului Comunist Chinez.
