Înființarea FBI
Atunci când Departamentul de Justiție a fost creat în 1870 pentru a pune în aplicare legislația federală și a coordona politica judiciară, nu avea niciun anchetator permanent în cadrul personalului său. La început, acesta a angajat detectivi privați atunci când avea nevoie de investigarea unor infracțiuni federale, iar mai târziu a închiriat investigatori de la alte agenții federale, cum ar fi Serviciul Secret, creat de Departamentul Trezoreriei în 1865 pentru a investiga infracțiunile de contrafacere. La începutul secolului al XX-lea, procurorul general a fost autorizat să angajeze câțiva investigatori permanenți, iar Biroul examinatorului șef, format în principal din contabili, a fost creat pentru a examina tranzacțiile financiare ale instanțelor federale.
Încercând să formeze un braț de investigație independent și mai eficient, în 1908, Departamentul de Justiție a angajat 10 foști angajați ai Serviciilor Secrete pentru a se alătura unui Birou al Examinatorului Șef extins.
Data la care acești agenți s-au prezentat la datorie – 26 iulie 1908 – este celebrată ca fiind cea în care a luat naștere FBI. Până în martie 1909, forța includea 34 de agenți, iar procurorul general George Wickersham, succesorul lui Bonaparte, a redenumit-o Biroul de Investigații.
Guvernul federal a folosit biroul ca instrument de investigare a infractorilor care se sustrăgeau urmăririi penale trecând peste granițele statelor, iar în câțiva ani numărul agenților a crescut la peste 300. Agenția a fost contestată de unii membri ai Congresului, care se temeau că autoritatea sa în creștere ar putea duce la abuz de putere. Odată cu intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial în 1917, biroului i s-a încredințat responsabilitatea de a investiga rezistenții la încorporare, cei care încălcau Legea spionajului din 1917 și imigranții suspectați de radicalism.
Între timp, J. Edgar Hoover, avocat și fost bibliotecar, s-a alăturat Departamentului de Justiție în 1917 și, în doi ani, a devenit asistent special al procurorului general A. Mitchell Palmer
Cu o ideologie profund anti-radicală, Hoover a ajuns în fruntea aplicării legii federale în timpul așa-numitei „spaime roșii” din 1919-1920. El a creat un sistem de indexare a fișelor care conținea o listă cu fiecare lider radical, organizație și publicație din Statele Unite, iar până în 1921 a adunat aproximativ 450.000 de dosare. Peste 10.000 de persoane suspectate de comunism au fost, de asemenea, arestate în această perioadă, dar marea majoritate a acestor persoane au fost interogate pentru scurt timp și apoi eliberate. Deși procurorul general a fost criticat pentru că a abuzat de puterea sa în timpul așa-numitelor „Raiduri Palmer”, Hoover a ieșit nevătămat, iar la 10 mai 1924 a fost numit director interimar al Biroului de Investigații.
În cursul anilor 1920, cu aprobarea Congresului, directorul Hoover a restructurat și extins drastic Biroul de Investigații. El a transformat agenția într-o mașină eficientă de combatere a criminalității, înființând un fișier centralizat de amprente, un laborator de criminalistică și o școală de formare pentru agenți.
În anii 1930, Biroul de Investigații a lansat o luptă dramatică împotriva epidemiei de crimă organizată provocată de Prohibiție. Gangsteri celebri precum George „Mitralieră” Kelly și John Dillinger și-au găsit sfârșitul în această luptă, în timp ce alții, precum Louis „Lepke” Buchalter, șeful evaziv al Murder, Inc. au fost investigați și urmăriți cu succes de către echipa lui Hoover.
Hoover, care avea un ochi ager pentru relații publice, a participat la o serie de arestări foarte mediatizate, iar Biroul Federal de Investigații, așa cum a fost cunoscut după 1935, a devenit foarte apreciat de Congres și de publicul american.
Perioada din timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Hoover a reînviat tehnicile antispionaj pe care le dezvoltase în timpul primei „spaime roșii”, iar interceptările telefonice interne și alte forme de supraveghere electronică s-au extins dramatic.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Hoover s-a concentrat asupra amenințării subversiunii radicale, în special a celei comuniste. FBI a întocmit dosare cu privire la milioane de americani suspectați de activități disidente, iar Hoover a colaborat îndeaproape cu House Un-American Activities Committee (HUAC) și cu senatorul Joseph McCarthy, arhitectul celei de-a doua „spaime roșii” a Americii.
În 1956, Hoover a inițiat COINTELPRO, un program secret de contraspionaj care, inițial, viza Partidul Comunist din SUA, dar care, ulterior, a fost extins pentru a se infiltra și a dezorganiza orice organizație radicală din America. În anii 1960, resursele imense ale COINTELPRO au fost folosite împotriva unor grupări periculoase precum Ku Klux Klan, dar și împotriva organizațiilor afro-americane pentru drepturile civile și a organizațiilor liberale împotriva războiului. O figură vizată în mod special a fost liderul pentru drepturile civile Martin Luther King Jr. care a suportat o hărțuire sistematică din partea FBI.
În momentul în care Hoover a intrat în serviciu sub al optulea președinte, în 1969, presa, publicul și Congresul deveniseră suspicioși că FBI ar putea abuza de autoritatea sa. Pentru prima dată în cariera sa birocratică, Hoover a îndurat critici pe scară largă, iar Congresul a reacționat prin adoptarea unor legi care cer confirmarea de către Senat a viitorilor directori FBI și limitarea mandatului acestora la 10 ani. La 2 mai 1972, în timp ce scandalul Watergate era pe cale să explodeze pe scena națională, J. Edgar Hoover a murit din cauza unei boli de inimă la vârsta de 77 de ani.
Afacerea Watergate a dezvăluit ulterior că FBI l-a protejat în mod ilegal pe președintele Richard Nixon de investigații, iar agenția a fost investigată în detaliu de Congres. Dezvăluirile privind abuzurile de putere și supravegherea neconstituțională a FBI au motivat Congresul și mass-media să devină mai vigilente în ceea ce privește monitorizarea viitoare a FBI.
