Online

23 august 1944: O „trădare” legală

 Mihăiță Enache
23 august 1944: O „trădare” legală

Reper al istoriei recente a României, „întoarcerea armelor” la 23 august 1944 a fost îndelung studiată atât înainte de 1989, cât și după căderea regimului comunist. Însă, indiferent cât a fost studiat, acest eveniment – „borna” unui capitol distinct al istoriei României – avea să fie considerat ca fiind o „trădare” a tânărului rege Mihai, care, arestându-l pe mareșalul Ion Antonescu, a oferit țara pe tavă Uniunii Sovietice. La 75 de ani de la acest eveniment care a făcut istorie rămâne o întrebare cât se poate de pertinentă: Despre ce „trădare” este vorba și mai ales cine pe cine a „trădat” în august ’44?

Când vii dinspre Ploiești pe DN1, la intrarea în București, treci inevitabil pe sub podul feroviar de la Băneasa, pe care trec grăbite trenurile spre litoral. Puțini știu însă că, în urmă cu fix 75 de ani, podul făcea parte din frontul de apărare al Bucureștiului împotriva trupelor germane care aveau ca misiune restabilirea ordinii în Capitală în urma evenimentelor din după-amiaza zilei de 23 august 1944. Bătălia pentru București a început în dimineața zilei următoare când o coloană motorizată condusă de generalul Alfred Gerstenberg, care intenționa să intre în Capitală, a fost oprită de riposta fermă a două escadroane de cavalerie sprijinite de un pluton de tancuri PzKpfw 38 (t), germanii înregistrând pierderi mari într-o zonă rămasă – în linii mari – neschimbată din ’44: podul peste lacul Herăstrău. Concomitent cu luptele terestre, asupra Capitalei s-a revărsat și „furia” Luftwaffe, care, prin raiduri efectuate uneori cu avioane capturate ce purtau însemne românești, avea să provoace moartea a 383 de oameni și rănirea a altor 478 de locuitori. La 28 august 1944, „epopeea” germanilor lua sfârșit la Gherghița unde au fost interceptați de unitățile românești care se retrăgeau de pe frontul din Moldova. Silit să se predea unui inamic pe care îl subestimase atât ca efective, cât și în privința capacității de luptă, generalul Gerstenberg avea să fie o „carte proastă” cu care Führer-ul nu avea cum să câștige la masa celui de-Al Doilea Război Mondial.

Istoria unei „trădări” legale

Punct de cotitură al războiului dus de România, „întoarcerea armelor” a fost un efect al înfrângerii zdrobitoare ale forțelor Axei la Stalingrad la începutul lui ’43, eveniment care nu doar că a „întors” războiul spre vest, ci și avea să-i aducă pe sovietici la granița cu România pentru aproape cinci decenii. Fără îndoială „23 august 1944” nu ar fi avut loc dacă germanii și aliații lor ar fi triumfat la Stalingrad. Iar ca forțele Axei să triumfe în orașul lui Stalin precum și în marele Cot al Donului, era necesar ca germanii să fi luat în seamă cel puțin unul dintre nenumăratele rapoarte înaintate de către români despre masarea de forțe sovietice, precum și de vulnerabilitatea frontului. Ceea ce, în mod paradoxal, nu s-a întâmplat, astfel că drapelul cu zvastică nu va flutura niciodată deasupra ruinelor Stalingradului anunțând victoria forțelor Axei. După februarie 1943 a devenit evident că războiul nu mai poate fi câștigat de către Germania, fapt care a determinat Regatul român să caute o soluție salvatoare pentru a nu pierde propriul război. Încheierea unui armistițiu separat cu Aliații a fost un proces diplomatic inițiat la câteva luni după capitularea Armatei a 6-a germane la Stalingrad. Problema românilor era că aceștia doreau să încheie pacea doar cu anglo-americanii, acest lucru fiind imposibil de realizat mai ales după ce, în primăvara lui ’44, Armata Roșie intrase pe teritoriul României. Respingerea de către Ion Antonescu a condițiilor de armistițiu prezentate de sovietici avea să fie însă percepută altfel de opoziția grupată în așa-numitul Bloc Național Democrat – din care făceau parte Iuliu Maniu (PNȚ), Constantin I.C. Brătianu (PNL), C. Titel Petrecu (PSD) și Lucrețiu Pătrășcanu (PCR) – care, în august 1944 a anunțat că este pregătită să accepte armistițiului propus de Aliați și să răstoarne guvernul condus de Antonescu. Acțiunea a fost planificată pentru ziua de 26 august 1944, însă precipitarea situației militare pe frontul din Moldova, precum și faptul că mareșalul Antonescu luase între timp hotărârea de a încheia armistițiul cu Aliații, a dat peste cap planul opoziției, care se temea că guvernul va acționa mai repede decât ea, dispărând astfel contextul pentru schimbarea planificată a Executivului condus de Ion Antonescu. Se impunea o acțiune rapidă, fapt pentru care s-a mers „pe mâna” mareșalului, astfel că pentru punerea în aplicare a planului opoziției s-a profitat de audiența solicitată de Antonescu regelui Mihai chiar în dimineața zilei de miercuri, 23 august 1944. Cum „cărțile” fuseseră făcute în prealabil de opoziție, mareșalul Ion Antonescu avea să iasă din istorie pe ușa din spatele Palatului Regal, loc unde se afla vila „Casa Nouă”, fosta reședință a regelui Carol al II-lea. Întrevederea, precum și arestarea mareșalului au avut loc în așa-numitul „Salon Galben” al acestei clădiri care avea să devină la rândul ei istorie pentru a face loc Sălii Palatului. Merită menționat faptul că rapiditatea, precum și manierea în care s-au desfășurat lucrurile în după-amiaza zilei de 23 august 1944, a lăsat impresia unei lovituri de stat, această imagine persistând chiar și 75 de ani mai târziu. În realitate, lucrurile sunt extrem de simple, demiterea guvernului Antonescu de către regele Mihai fiind din punct de vedere juridic cât se poate de legală, deoarece printre puținele prerogative rămase tânărului monarh se număra și cel care îi dădea dreptul să revoce primul-ministru în exercițiu și să numească unul nou. Regele și-a depășit însă atributele legale în momentul în care mareșalul și colaboratorii săi au fost arestați.

Bilanțul „întoarcerii armelor”

Pentru germani, „întoarcerea armelor” a fost echivalentul unei lovituri sub centură aplicată cu mare tact de către români, însă momentul ieșirii României din alianța cu Germania s-a realizat așa cum sublinia și regele Mihai în Proclamația sa către Țară „în ceasul cel mai greu”, mai exact în plină ofensivă a Armatei Roșii pe pământ românesc. Altfel spus, „salvarea Țării de la o catastrofă totală” a avut pentru frontul defensiv româno-german un efect mai coroziv decât luptele cu sovieticii, unitățile românești retrăgându-se spre sud din calea noului „aliat” al României. Izolați într-o țară străină și aflați la „discreția” inamicului – până atunci comun – germanii au încercat să frâneze cel puțin pentru moment avansul Armatei Roșii într-o încercare disperată de a permite unităților germane din Basarabia să treacă Prutul și mai apoi să se replieze spre Ardealul ocupat. Multe unități germane, spre exemplu Divizia 79 Infanterie, au fost pur și simplu distruse de sovietici pe teritoriul României în vara lui ’44. „Trădați” sau nu, germanii au plătit prețul slăbirii frontului din Moldova prin dislocarea de unități pe alte fronturi măcinate de același inamic feroce, care după 24 august 1944, a continuat să considere România ca un teritoriu inamic. Având în vedere acest statut, sovieticii s-au comportat ca atare, capturând și dezarmând unități românești ale căror efective sunt greu de apreciat în lipsa unor date certe. Astfel, conform datelor Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului, în perioada 24 – 31 august 1944 au dispărut 97.732 de militari români, documentele din arhivele sovietice confirmând – dacă mai era cazul – că, după ieșirea României din războiul antisovietic, numărul prizonierilor de război din lagărele NKVD a crescut brusc, la 5 decembrie 1944, în „custodia” Uniunii Sovietice regăsindu-se un număr de 156.112 prizonieri români. Acest fapt confirmă într-un fel că, după lansarea ofensivei sovietice (20 august 1944), peste 120.000 de militari români au fost luați prizonieri de către Armata Roșie, o forță pentru care cuvintele rostite de regele Mihai în Proclamația către Țară – „Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa!” – erau simple vorbe pierdute în eter. Și ca „nedreptatea” istoriei să fie și mai mare, spațiul alocat luptelor din București în presa internațională, precum și momentul de glorie al militarilor români avea să fie „furat” de eliberarea Parisului, precum și de intrarea în capitala României a trupelor sovietice „eliberatoare”. Aflați în celălalt capăt al Europei, jurnaliștii au avut de ales în a scrie despre capitularea garnizoanei germane și intrarea în Paris a trupelor eliberatoare sau despre luptele din îndepărtatul București. În ciuda faptului că odinioară capitala României fusese supranumită „Micul Paris”, ziarele apărute la sfârșitul lui august – începutul lui septembrie 1944 au preferat să relateze despre tunderea femeilor din Parisul care au „colaborat” cu germanii în anii ocupației. Scurtând războiul, „întoarcerea armelor” din august ’44 i-a adus regelui Mihai recunoașterea sovieticilor, acestuia fiindu-i acordată la 19 iulie 1945, cea mai înaltă decorație militară a Uniunii Sovietice: Ordinul Victoria. Doi ani mai târziu, regele devenea deja istorie, iar România se metamorfozase din Regat în Republică Populară.   

 

Inapoi la articole
CAPITAL
ANIMALZOO
DOCTORUL ZILEI
EVZ MONDEN
EVZ
Citește în continuare pe EVZ Istoric