2 septembrie 1666: Începe Marele incendiu din Londra
Marele incendiu din Londra a fost un dezastru care aștepta să se întâmple. Londra anului 1666 era un oraș cu case medievale construite în principal din lemn de stejar. Unele dintre casele mai sărace aveau pereții acoperiți cu gudron, care împiedicau ploaia, dar făceau structurile mai vulnerabile la incendiu. Străzile erau înguste, casele erau înghesuite, iar metodele de stingere a incendiilor din acea vreme constau în brigăzi de cartier înarmate cu găleți cu apă și pompe manuale primitive. Cetățenii au fost instruiți să își verifice casele pentru a detecta eventualele pericole, dar au existat multe cazuri de neglijență.
Așa s-a întâmplat în seara zilei de 1 septembrie 1666, când Thomas Farrinor, brutarul regelui, nu și-a stins corect cuptorul. S-a dus la culcare, iar cândva în jurul miezului nopții, scânteile de la cărbunele care ardea au aprins lemnele de foc care se aflau lângă cuptor. În scurt timp, casa sa a fost cuprinsă de flăcări. Farrinor a reușit să scape împreună cu familia sa și cu un servitor pe o fereastră de la etaj, dar un ajutor de brutar a murit în flăcări – prima victimă.
Scânteile de la brutăria lui Farrinor au sărit peste stradă și au dat foc la paie și furaje în grajdurile Hanului Star. De la han, focul s-a răspândit pe Thames Street, unde depozitele de pe malul râului erau pline de materiale inflamabile, cum ar fi seu pentru lumânări, ulei de lampă, băuturi spirtoase și cărbune. Aceste depozite s-au aprins sau au explodat, transformând focul într-un incendiu incontrolabil. Localnicii care aveau găleți au abandonat eforturile zadarnice de stingere a incendiului și s-au grăbit să se întoarcă acasă pentru a-și evacua familiile și a-și salva obiectele de valoare.
Un vânt puternic a încurajat și mai mult flăcările
Pe măsură ce conflagrația creștea, autoritățile orașului s-au străduit să dărâme clădirile și să creeze o zonă de protecție împotriva incendiilor, dar flăcările i-au depășit în repetate rânduri înainte de a-și putea finaliza munca. Oamenii au fugit în râul Tamisa târându-și bunurile, iar persoanele fără adăpost s-au refugiat pe dealurile de la periferia Londrei. Lumina Marelui Incendiu a putut fi văzută la 50 de kilometri distanță. Pe 5 septembrie, incendiul s-a mai domolit, iar pe 6 septembrie a fost pus sub control. În acea seară, flăcările au izbucnit din nou în Temple (cartierul juridic), dar explozia clădirilor cu praf de pușcă a stins flăcările.
Marele incendiu din Londra a înghițit 13.000 de case, aproape 90 de biserici și zeci de clădiri publice. Vechea catedrală St. Paul a fost distrusă, la fel ca multe alte repere istorice. Se estimează că 100.000 de persoane au rămas fără adăpost. În câteva zile, regele Carol al II-lea a început să reconstruiască capitala sa. Marele arhitect Sir Christopher Wren a proiectat o nouă catedrală St. Paul’s, cu zeci de biserici noi mai mici dispuse în jurul ei ca niște sateliți. Pentru a preveni viitoarele incendii, majoritatea caselor noi au fost construite din cărămidă sau piatră și separate de ziduri mai groase. Aleile înguste au fost interzise, iar străzile au fost lărgite. Cu toate acestea, departamentele permanente de pompieri nu au devenit o obișnuință în Londra decât mult timp după secolul al XVIII-lea.
În anii 1670, o coloană monumentală care comemorează Marele Incendiu din Londra a fost ridicată în apropierea sursei calamității. Cunoscută sub numele de Monument, aceasta a fost proiectată probabil de arhitectul Robert Hooke, deși unele surse îl creditează pe Christopher Wren. Coloana se ridică la peste 50 de metri deasupra pavajului și prezintă sculpturi și gravuri care spun povestea conflagrației. Chiar dacă o anchetă oficială privind Marele Incendiu a concluzionat că „mâna lui Dumnezeu, un vânt puternic și un anotimp foarte secetos” au cauzat incendiul, o inscripție de pe Monument (îndepărtată în 1830) a pus dezastrul pe seama „trădării și răutății facțiunii papistașe”.
În 1986, brutarii londonezi și-au cerut în sfârșit scuze primarului pentru că au dat foc orașului. Membrii Worshipful Company of Bakers s-au adunat pe Pudding Lane și au dezvelit o placă prin care recunoșteau că unul dintre ei, Thomas Farrinor, era vinovat de provocarea Marelui Incendiu din 1666.
