Armata Roşie a invadat Polonia dinspre est, la 16 zile după ce Germania Nazistă a atacat-o dinspre vest.
La 17 septembrie 1939, soldaţi de pe fronturile belarus şi ucrainean ale Armatei Roşii treceau frontierele orientale ale Poloniei, încălcând astfel pactul de neagresiune din 1939. Începea invadarea sovietică a Poloniei.
Agresiunea sovietică a luat prin surprindere autorităţile poloneze, armata şi membrii societăţii. În aşa măsură încât mulţi soldaţi aveau iluzia că Armata Roşie le venea în ajutor, scrie enrs.eu.
Propaganda sovietică a jucat un rol important în crearea acestei iluzii, cu atât mai eficient cu cât agresiunea sovietică s-a produs în timpul unei perioade în care forţele armate poloneze erau sleite şi cu moralul la pământ ca rezultat al ofensivei germane.
Molotov l-a convocat pe ambasadorul polonez la Moscova şi i-a spus că, din cauză că „Polonia a încetat să mai existe”, au fost luate măsuri pentru a proteja cetăţenii din vestul Belarusului şi Ucrainei, potrivit enrs.eu.
Polonezii nu ştiau că o clauză secretă a Pactului Ribbentrop-Molotov, ale cărei detalii nu au fost date publicităţii decât în 1990, dădea URSS dreptul de a-şi atribui o bucată din regiunea orientală a Poloniei, scrie history.com.
Motivul invocat era că Rusia trebuia să le vină în ajutor fraţilor de sânge ucraineni şi belaruşi, prinşi în capcană pe un teritoriu anexat ilegal de Polonia.
Aşa că Polonia s-a trezit stoarsă între est şi vest, zdrobită de doi mastodonţi, scrie history.com.
Forţele sale armate erau copleşite de armata germană modernă şi mecanizată, iar Polonia nu mai avea cu ce lupta contra sovieticilor.
Armata poloneză, slab pregătită şi mult mai puţin echipată decât adversarii săi, a rezistat cu dificultate, în timp ce populaţia civilă încerca să fugă, scrie sciencespo.fr.
Peste 600.000 de persoane reuşesc, dintre care 270.000 sunt evrei.
Guvernul polonez decide să părăsească teritoriul naţional. Scopul este acela de a ajunge în Franţa, de a nu cădea în mâinile celor doi inamici, de a continua activitatea politică şi diplomatică, menţinând independenţa, sperând că războiul va fi câştigat când vor lupta aliaţii francezi şi englezi.
Guvernul polonez hotărăşte să se refugieze în România.
România a decis să rămână neutră, dar să ajute Polonia. În 17 septembrie 1939, la ora 23.00, președintele și Guvernul Poloniei s-au refugiat în România și au fost primiți la Cernăuți.
De asemenea, a fost primit și tezaurul Băncii Naționale a Poloniei, care a fost trimis, prin Constanța în Anglia, pentru a finanța în continuare efortul de război.
Guvernul şi preşedintele polonez au ajuns şi au rămas în România, respectând regulile neutralităţii acestei ţări, cu sau fără voia lor.
Polonezii au crezut că România va aplica clauzele acordurilor dintre cele două ţări, semnate la 3 martie 1921, 26 martie 1926 şi 30 iunie 1931. Polonezii estimau că era prevăzut un drept de trecere în favoarea autorităţilor de la Varşovia, în caz de război. Dar Bucureştiul a considerat că polonezii nu aveau dreptul de a exercita prerogative politice pe teritoriul său. România acţiona sub presiunea comună a guvernelor de la Berlin, Paris şi Moscova.
Autoritățile germane au insistat pe lângă cele române să nu-i primească pe refugiații polonezi, iar sovieticii au protestat, dar au declarat că „Uniunea Sovietică va duce o politică de neutralitate în relațiunile cu România”.
România a fost cea care a salvat tezaurul Băncii Naţionale Poloneze, motiv pentru care polonezii ne sunt şi astăzi recunoscători.
În România au ajuns 100.000 de refugiați polonezi, dintre care 60.000 de militari, care au fost lăsați apoi să plece în străinătate pentru a lupta contra Germaniei, scrie rfi.ro.
Potrivit sciencespo.fr, această “campanie din septembrie” s-a soldat, pentru Armata poloneză, cu 70.000 de morţi (ofiţeri şi soldaţi) şi 133.000 de răniţi. Trei sute de mii de oameni sunt luaţi prizonieri de germani, 230.000 de sovietici, iar 83.000 fug prin România şi Ungaria.
Uniunea Sovietică s-a ales cu circa 60% din Polonia şi 13 milioane de oameni, ca urmare a invaziei, scrie history.com.
Ocupația nazistă s-a terminat, în timp ce moștenirea lui Stalin a marcat generații întregi și se mai resimte și astăzi. Polonezii nu au încredere în Rusia, iar invazia din 1939 nu e singurul motiv pentru relațiile tensionate cu "vecinul cel mare", scrie dw.com.
O altă traumă istorică e uciderea a mii de ofițeri și oficiali polonezi la Katyn de către NKWD, predecesorul KGB-ului, în 1940, o crimă în masă pe care Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o timp de zeci de ani. Chiar dacă, în 2009, Putin a calificat Katyn-ul în mod surprinzător drept "crimă", Rusia nu s-a confruntat în mod serios cu acest capitol sumbru al propriei istorii.
